Dorinţe pe altar

Nu înţeleg azi planul Tău, nu înţeleg nici voia Ta. De câte ori voi mai trece prin negură şi văi adânci?  Am zis că îmi voi face inima de piatră...dacă aş fi reuşit..dar din nou nu am putut.

“Ce!.. mi s-au nimicit planurile, planurile acelea făcute cu atâta iubire în inima mea…”(Iov 17.11) Totul într-un singur moment. Uneori mă gândesc dacă este vis sau realitate.  Mă tem să mă mai bucur pentru că am descoperit că pe pământ, fericirea este iluzorie. Dumnezeu este tot ce rămâne în inima noastră, dacă L-am luat cu noi in călătorie încă de la început. Dacă nu, rămân doar lacrimi şi dureri.  Dacă nu ar fi El de partea mea, demult aş fi rămas în deznădejde, dar această ancoră minunată a credinţei mă prinde din nou, şi cu ajutorul ei mă voi ridica.

„Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda; El este mântuirea mea şi Dumnezeul meu.”(Psalm 42.5)

Tocmai ce adusesem dorinţele mele pe altar şi aşteptam fie ca Dumnezeul meu să le dea viaţa din nou (aşa cum a facut-o pentru Avraam cu fiul său), fie ca El să le mistuie. A ales ca de obicei calea cea  mai grea pentru mine. Nu am înţeles-o. Dar, nu-i voi mai pune întrebari. Dacă vrea, îmi va face cunoscut de ce. Ai ales din nou zdrobirea pentru mine. Măcar dacă aş fi un trandafir, aş picura mireasmă în urma zdrobirii, dar nu sunt nici măcar atât.

“Când îmi este mâhnit duhul în mine, Tu îmi cunoşti cărarea.”(Psalmi 142.3) Tu vei da din nou mângâiere sufletului apăsat, vei aduce pacea Ta şi îl vei acoperi cu dragostea Ta.

Prea uşor renunţăm să mai luptăm. Prea uşor dezamăgim şi plecăm. Să ne uităm ce rămâne în urma noastră. Să nu regretăm niciodată că am fi putut face ceva şi nu am făcut.

„Ascultă, Doamne, ai mila de mine! Doamne, ajută-mă!" Şi mi-ai prefăcut tânguirile în veselie, mi-ai dezlegat sacul de jale şi m-ai încins cu bucurie, pentru ca inima mea sa-Ţi cânte, şi să nu stea mută. Doamne Dumnezeule, eu pururi Te voi lăuda!”(Psalm 30.11-13)