Îți mulțumim Tată divin

Îți mulțumim Părinte drag că în această zi
Ne-am adunat aici cu toți spre a sărbători.
Îți mulțumim că ne dai hrană și am strâns rod bogat,
Și-n anul ce s-a scurs încet, ne-ai binecuvântat.

Îți mulțumim că ne păzești piciorul de cădere,
Și că ispita nu trece peste a noastră putere.
Ne ocrotești cu brațul Tău în marea-Ți bunătate,
Ne umpli sufletul la timp cu alese bucate.

Îți mulțumim că ești cu noi și-aici, în adunare,
Când frații și surorile se roagă cu ardoare.
Îți mulțumim că te-ngrijești de orișice nevoie
Pe care ei o au, ca să te laude de bunăvoie.

Îți mulțumim pentru Cuvântul pe care ni L-ai dat
În Cartea Sfântă, și cu care ne-ai binecuvântat.
Să Te cunoaștem și să învățăm ca să trăim frumos,
Să stăm în ascultare de Fiul Tău, Isus Hristos.

Mulțumim pentru grija pe care cei din jur ne-o poartă
Când mai avem azi cui să spunem frate, soră, mamă, tată,
Îți mulțumim pentru iertarea care ne-ai oferit-o în dar
Ca să ne-apropiem smeriți de-al scaunului milei har.

Îți mulțumim că ești aici cu noi și-ntotdeuna
Ne-ai însoțit pe-al vieții drum, ai potolit furtuna.
Și când mai greu ne-a fost în viață, sprijin ne-ai fost mereu,
Ne-ai condus și sens ne-a dat iubirea Ta de Dumnezeu.

 

Înțelepciunea din casa de jale

Viața este precum o călătorie pe care o parcurgem până la capăt de drum. Un drum ce poate fi mai lung pentru unii sau mai scurt pentru alții. Astfel îmbrăcăm un trup pe care îl dezbrăcăm ceva mai târziu.

Stai un moment și meditează la efemeritatea vieții tale și reanalizează-ți scopurile pentru care trăiești. Vei fi surprins să constați pentru câte lucruri inutile te frămânți adesea. Ce va rămâne după ce vei părăsi această viață? Cu ce amintiri despre tine vor rămâne ceilalți? Trăiește viața astfel încât să rămână ceva după tine. Poți fi o binecuvântare  sau să lași urme pe care să calce și alții?

Este ceva ce ai regreta dacă ai pleca astăzi, în afara durerii pricinuite celor dragi în urma lipsei tale?

Ne naștem în durere și murim tot în durere.

În cartea Eclesiastul se menționează importanța tristeții, a acelei întristări care duce la o cercetare a inimii și pe care o putem experimenta și în preajma morții celor dragi.

„Mai bine să te duci într-o casă de jale decât să te duci într-o casă de petrecere; căci acolo îţi aduci aminte de sfârşitul oricărui om, şi cine trăieşte îşi pune la inimă lucrul acesta. Mai bună este întristarea decât râsul, căci, prin întristarea feţei, inima se face mai bună” (Eclesiastul 7:2-3).

În fața morții nu avem niciun cuvânt. Nu ne putem opune și nici nu o putem amâna. Indiferent de vârstă, ceasul morții poate bate pentru oricine și la orice vârstă. Să trăiești cu gândul la finalitatea vieții terestre este un semn de înțelepciune. “Inima înțelepților este” tot „în casa de jale”.

Și ori de câte ori ai ocazia să participi la un astfel de eveniment trist, pune-ți la inimă și ia aminte la viața ta. Într-o zi, nici tu nu vei lua cu tine nimic din această lume, dar dacă ai adunat în suflet lucruri care te sfințesc, o comoară pentru veșnicie, atunci te vei bucura și după aceea. Nu ești doar o mână de țărână care se întoarce înapoi de unde a venit, ci ești cu mult mai mult, pentru că Dumnezeu ți-a dat viață pe care să o folosești pentru a-L cunoaște pe El și a-L face cunoscut și celorlalți și pentru a te bucura de adevărata viață după ce aceasta își va termina cursul.

 

Când simți că nu mai poți

 

Când simți că nu mai poți… roagă-te. Poate nu ai mai făcut-o demult retras în cămăruța inimii tale. Iar Tatăl din cer îți va răspunde.

Când simți că nu mai poți..totuși mai poți încă puțin. Nu abandona ce ai început și gândește-te că mai sunt și alții care au nevoie de tine. Pentru ei va trebui să reziști.

Când simți că nu mai poți…gândește-te că orice încercare are o limită. Deși nu o poți cunoaște de la început, ea totuși există. Și curând poate o vei trece.

Când simți că nu mai poți…abandonează-te complet în grija Domnului Dumnezeu. Lasă-ți grijile Lui, pentru că nimic nu este prea greu de rezolvat pentru El.

Când simți că nu mai poți…amintește-ți cuvintele apostolului: ”Pot totul în Hristos care mă întărește!”(Filipeni 4:13)

Mai îndură o zi, mai rabdă o clipă, mai crede o vreme, mai cere putere pentru un ceas.

“Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi” (1 Petru 5:10).

 

Psalmul 31- în versuri

Doamne, mă încred în Tine, că nu mă vei lăsa
Nicicând să fiu dat de rușine; ești Izbăvirea mea.
Pleacă-ți urechea spre mine, grăbește de m-ajută!
Îmi ești cetate de scăpare, ocrotire, stâncă.

Scoate-mă din lațul greu, întins de-ai mei vrăjmași,
Ocrotitorul meu, ce ai promis că nu mă lași!
Și pentru Numele Tău sfânt mă vei călăuzi;
Ție îmi încredințez Duhul căci mă vei izbăvi.

Fă-mă să mă veselesc și să mă bucur de-a Ta îndurare,
Căci vezi ticăloșia mea, neliniștea cea mare.
Ai milă de mine, Doamne, căci sunt în strâmtorare,
Fața, sufletul și trupul mi s-au topit de întristare.

Vorbe rele, de ocară, tot aud; în jur e spaimă,
Dar eu mă încred în Tine, Doamne, scapă-mă de teamă!
Soarta mea e-n mâna Ta, scapă-mă de cei trufași
Când vorbesc cu îndrăzneală și dispreț acești vrăjmași.

O, cât de mare e bunătatea Ta ce o păstrezi
Pentru cei ce se tem de Tine, se încred și îi veghezi,
I-ascunzi la adăpostul Feței Tale de cei ce-i prigonesc;
Îi ocrotești în cortul Tău de limbile ce clevetesc.

Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeu
Care S-a-ndurat de mine după placul Său.
Și-n chip minunat, cu dragoste m-a ocrotit;
În cetate întărită parcă aș fi locuit.

În pornirea mea nechibzuită îmi ziceam: „Sunt izgonit!
Și-naintea Feței Tale, Doamne, nu voi fi primit!”
Dar Tu, glasul rugăciunii mele auzeai și luai aminte,
Când strigam în disperare la Tine, ceresc Părinte!

De aceea, voi toți cei iubiți de Domnul Dumnezeu
Fiți tari, îmbărbătați-vă și nădăjduiți în El mereu!
Căci pe credincioșii Săi Domnul îi păzește,
Pe cei mândri și-ngâmfați aspru pedepsește.

 

Atât de mici

 Cât de mici suntem! Atât de mici! Și totuși trăim de parcă am moșteni pământul și nu l-am mai părăsi
vreodată… Adesea doar un eveniment deosebit ne mai trezește la realitatea condiției noastre umane.

Ne credem fii de Dumnezeu, dar uităm că El este și Creatorul. Vorbim cu prea multă ușurătate despre El și cu El, ca și cum am fi egali. Cerem lucruri prea mari și suntem convinși că El ar trebui să facă precum am cerut. Nu ne mai înfioară sentimentul că El este Dumnezeu, iar noi doar niște făpturi create, asemenea unor boabe de nisip în comparație cu mărimea Sa. Ne mai vedem starea de om creat sau am uitat demult cine suntem cu adevărat?

Cine sunt eu? Ce pot face doar prin propria mea putere? Nimic nu sunt. Tu, Doamne, ești totul. Ajută-mă să mă pot vedea pe mine în raport cu tine și să îți pot da slava cuvenită prin trăirea mea! Să îmi pot vedea starea decăzută în comparație cu sfințenia Ta!

Și este adevărat că Domnul ne numește fii, dar să și luăm aminte la ascultarea de El asemenea unor fii adevărați. Nu cumva avem o îndrăzneală prea mare, iar teama de El este departe de noi?

Dacă am vedea pe Domnul și sfințenia Sa, am observa cât de departe suntem de El, cât de mici.

Iov are parte de revelația divină când remarcă: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” (Iov 42:5-6)

Isaia, deasemenea are o vedenie, în care simte prezența sfințeniei Domnului, când spune: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” (Isaia 6:5)

Iov a văzut. Isaia a văzut. Noi nu L-am văzut, dar știm că este adevărat ce au văzut ei.

Și dacă sunt așa de neînsemnat în raport cu măreția Sa, ceea ce totuși mă fascinează este că Domnul S-a aplecat spre mine, bobul de nisip din deșertul lumii acesteia și mi-a dat har. Iar dragostea aceasta neînțeleasă mă face să întreb de ce atâta îndurare, când aș fi putut așa ușor să pier?

De ce El, care este Totul, a ales să se sacrifice pentru mine? Să dea Totul pentru un nimic?

Pavel însuși  își recunoaște starea de păcătos:  „O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi”, dintre care cel dintâi sunt eu.”(1 Timotei 1:15)

Cum te vezi în raport cu Dumnezeu?

Doamne, ce mare ești Tu! Mulțumesc că ai ales să dai Totul pentru nimic! Ajută-mă să îmi văd micimea, pentru ca Tu să fii înălțat! Și asemenea proorocului Ioan, să trăiesc astfel încât “El să crească, iar eu să mă micșorez!”

 

Influența rutinei în viața creștină

Rutina poate fi extrem de periculoasă pentru viața unui creștin. Să crezi că ești bine cu Dumnezeu pe calea ta, și, de fapt, să fii atât de departe de El. Poate fi periculos să nu se întâmple nimic care să motiveze dorința de a crește în credință. Pe calea aceasta este nevoie constantă de încurajare, de înviorare, de a ieși dintr-o rutină păguboasă și a păși mai adânc în cunoașterea și trăirea unei altfel de vieți. Abia atunci vei putea crește cu adevărat, iar aceasta poate însemna uneori chiar și un drum al suferinței.

La fel de periculos poate fi statul îndelungat pe băncile bisericii, ca și noul convertit care așteaptă continuu atenția îndreptată înspre sine. Se prea poate ca simțul celui care aduce o cântare să fie mai amorțit decât al celui care este epuizat de diverse patimi.

De ce este rutina o problemă? Timpul trece și poate că nu mai simți același elan în ce privește abordarea lucrurilor vieții spirituale. Ar trebui să te întrebi: “De ce fac aceste lucruri?” Pentru că așa se face sau că așa s-a obișnuit? Care este motivația? Mai este pasiune? Mai ai acel entuziasm sau s-a pierdut? Există și o lene a rutinei marcată prin ignoranță, prin nepăsare, motivând lipsa de implicare prin costul ce trebuie suportat. Iar de aici apare subtil împietrirea inimii. Unde este acel: ”să lucrăm ca pentru Domnul?” Facem doar pentru că “așa se face” sau pentru a ne liniști conștiința?

Există și o parte bună a rutinei prin adoptarea unor obiceiuri benefice, precum rugăciunea personală, meditarea la cele sfinte și abordarea tot mai intensă a învățăturii Sfintei Scripturi. Cum ar fi, spre exemplu, acel timp din zi dedicat exclusiv acestor deprinderi. Poate fi o rutină de dimineață, ce poate marca bucuria de a te trezi mai devreme pentru studiu și rugăciune. La început o poți face cu pasiune, dar după numai câteva zile te vei lupta cu somnul și alte lucruri care vor încerca să strice acest obicei atât de folositor sufletului.

“O iau înaintea zorilor şi strig; nădăjduiesc în făgăduinţele Tale. O iau înaintea străjilor de noapte şi deschid ochii, ca să mă gândesc adânc la Cuvântul Tău” (Psalmii 119:147-148).

Iată și câteva exemple de obiceiuri găsite pe paginile Bibliei, care pot face din rutină o deprindere sănătoasă.

Domnul Isus Hristos se ducea de obicei în Muntele Măslinilor ca să Se roage Tatălui (Luca 22:39). De asemenea, după obiceiul Său, în ziua Sabatului, intra în sinagogă să citească (Luca 4:16).

Daniel avea obiceiul să îngenuncheze, să se roage și să laude pe Dumnezeu timp de trei ori pe zi, indiferent de împrejurări (Daniel 6:10).

Iov avea obiceiul să aducă arderi de tot pentru fiii săi, în dorința de a fi iertați pentru eventualele lor greșeli (Iov 1:5).

Ucenicii aveau obiceiul de a se strânge într-o odaie de sus pentru rugăciune (Fapte 1:13-14).

Pavel avea obiceiul de a vorbi în sinagogă, dovedind moartea și învierea Domnului Isus Hristos (Fapte 17:2).

Tu ce fel de obiceiuri ți-ai creat pentru consolidarea vieții spirituale? Începe chiar de azi să ieși din amorțirea unei vieți construite pe o rutină veche și construiește punți spre cer către o viață de biruință!

 

Suflet tulburat

Poate fi o veste rea, un gând care nu se poate materializa sau o vorbă a cărei presiune apasă tare pe inimă precum o săgeată ascuțită. Toate acestea perturbă repede echilibrul interior, alungă pacea și chinuie sufletul. Tulburarea nu îi ocolește nici pe cei credincioși. Poți fi atins de tulburare și să suferi din cauza durerii sufletești pe care aceasta o aduce.

”Tulburarea inimii mele mă face să gem”, spunea David în Psalmul 38:8, și ”Îmi este mâhnit duhul în mine, îmi este tulburată inima în lăuntrul meu” (Psalmii 143:4).

Atât de ușor se tulbură sufletul, măcar că nu poate schimba cu ceva lucrurile care se petrec.

Ce să faci atunci când vin gânduri care te tulbură, când sufletul se umple cu tristețe, iar neliniștea te cuprinde?

Să te rogi, să plângi în rugăciune, să îți deschizi inima și să descarci poverile înaintea Celui care le poate purta.

Gândește-te că este doar un gând tulburător și doar dacă îi dai voie te va afecta. Spune-i NU!  și îndepărtează-te de el.

Ai încredere că Dumnezeu va lucra în dreptul tău și nu îți pierde speranța într-o rezolvare deplină.

“Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi în lăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda; El este mântuirea mea şi Dumnezeul meu” (Psalmii 42:5).

Și de ce să te lași pradă tulburării când poți da liber păcii, alungând gândurile negre printr-o abandonare deplină în grija Domnului, care a zis: ”Nu te teme!”

“Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus” (Filipeni 4:7).

 

Omul se naște ca să sufere?

 

“Omul se naște ca să sufere, după cum scânteia se naște ca să zboare” (Iov 5:7).

Așa a concluzionat Elifaz, unul dintre prietenii lui Iov, asistând la suferința acestuia. Cum se explică acest lucru?

Cu durere mama își aduce copilul pe lume, iar acesta suferă încă din primele clipe ale vieții durerea adaptării la noul mediu, manifestându-se prin plâns. Viața sa urmează un lung șir de dureri până ce crește. Așadar, omul este născut prin suferință și pentru a suferi. De la început, după căderea în păcat, femeii i-a fost mărită suferința, și cu durere și-a născut copiii, iar bărbatul a fost supus trudei cu care să își câștige existența.

Viața e o luptă, un lung șir de suferințe, cu puține bucurii, obținute tot prin intermediul unor sacrificii. De aici Elifaz a tras această concluzie: ”Omul se naște ca să sufere.” Totuși, suferința nu este singurul scop al existenței, ci doar unul dintre ele. Ea face parte din trăirea noastră. Aproape că nu este zi în care să nu experimentăm suferință, într-un fel sau altul. Fie suferințe în trup, fie la nivelul sufletului, manifestate prin pierderi, dezamăgiri, eșecuri.

“Omul se naște ca să sufere, după cum scânteia se naște ca să zboare.” Scânteia e făcută ca să zboare, dar acesta nu este decât unul dintre scopurile ei. De asemenea, ea și luminează, dar poate și să aprindă focul. Să nu uităm că există și bucurii, și clipe frumoase. Iar suferința pe care o experimentăm nu este decât o parte a vieții pe care nu o putem evita. Dar nu trebuie să rămânem la ideea că este singurul scop. Chiar dacă omul are viața scurtă și plină de necazuri, totuși scopul ei principal nu este suferința. Un alt scop poate fi acela de a-L cunoaște pe Dumnezeu, de a stabili o relație cu El și a ne bucura de părtășia cu El și cu ceilalți. Sau un alt scop poate fi acela de a-L binecuvânta pe Creator pentru fiecare lucru pe care îl primim în viață.

Tot Iov este acela care a mai spus, în ciuda tuturor necazurilor care se abătuseră asupra vieții sale: „Domnul a dat și Domnul a luat. Binecuvântat să fie Numele Domnului.” Așadar, ori de câte ori se abate asupra vieții noastre o suferință, marcată printr-o pierdere, fie materială, fie la nivelul sănătății, fie al relațiilor, să avem acest gând: că trebuie să binecuvântăm Numele Domnului, de la care am primit toate lucrurile și care ni le poate reda înapoi la vremea Sa și prin mijloace numai de El știute.

 

Inimă de părinte

O inimă de mamă nu poate să adoarmă când plânge copilașul ei sau când acesta nu se află în siguranță. Se roagă când îl vede cum suferă și când nu mai poate face nimic altceva pentru el. O doare când nu poate să-i aline durerea și veghează neîncetat asupra sa.

Se zice că animalele devin agresive atunci când te apropii de puii lor. De ce? Pentru că vor să se asigure că vor fi protejați și nimeni nu le va putea face ceva rău. Pentru ei vor fi în stare să își schimbe felul de a fi, să se transforme radical dacă este cazul. La fel, o mamă va purta grija, va lua apărarea copilului ei și nu va avea liniște până ce nu îl va ști în siguranță.

„Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu niciun chip” (Isaia  49:15). Dumnezeu compară dragostea pentru poporul Lui cu dragostea unei mame față de copilul ei. Mai sunt și cazuri în care mamele își abandonează copiii, dar dragostea Sa rămâne statornică. Dragostea lui Dumnezeu depășește dragostea de mamă.

Un tată adevărat nu va sta nepăsător atunci când copilul său are o problemă. Dragostea de tată îl împinge să meargă până la capăt în rezolvarea oricărei probleme. Poate nu se întâmplă întotdeauna așa, dar, de regulă, inima unui tată este iubitoare, și chiar dorința de a-și mustra copilul este tot spre binele lui. ”Căci Domnul mustră pe cine iubeşte, ca un părinte pe copilul pe care-l iubeşte!” (Proverbele 3:12)

Dumnezeu ne iubește ca un tată, de aceea ne și adresăm Lui în rugăciune ca “Tatăl nostru”. Totuși, grija Sa întrece grija oricărui tată pământesc, oricât de bun ar fi acesta. “Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El” (Psalmii 103:13).

“Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!” (Matei 7:11)

Chiar dacă lucrurile primite nu corespund întotdeauna cu dorințele noastre, nu înseamnă că nu sunt bune, pentru că fac parte din planul Său pentru desăvârșirea noastră.

Inima Lui depășește inima de mamă și de tată, dragostea Lui le întrece cu mult, iar dacă ești copilul Său vei beneficia de grija, ocrotirea și dragostea Sa pe care le revarsă din plin asupra tuturor copiilor Săi. “Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1: 12-13).

Poți înțelege în parte iubirea unui părinte pentru copilul său, dar să-L ai pe Dumnezeu părinte este cu mult mai mult decât un privilegiu, deoarece El rămâne pentru totdeauna cu tine și nu vei rămâne orfan niciodată.

 

Nemulțumirea

Să vezi minunile lui Dumnezeu în viața ta și totuși să nu fii mulțumit… Totdeauna va exista ceva care te va face să vezi doar ce îți lipsește și numai lucrul acela care te va face nefericit, măcar că ai alte o mie de motive pentru care te poți bucura.

Dintre exemplele biblice am ales două. Primul este Haman, din cartea Estera, care se simte trist și nefericit, măcar că avea parte de faimă și de onoare din partea împăratului, dar un singur lucru îl făcea nefericit, prezența lui Mardoheu la poarta împăratului.

Apoi, cel mai relevant exemplu este poporul evreu.  Pe parcursul călătoriei spre țara promisă a asistat constant la minuni și semne date de Dumnezeu, dar la fel de constant nemulțumirea și cârtirea răsăreau în inimile lor, fie datorită unor lipsuri de moment sau a unor pofte neîmplinite. Recitind istoria lor, privim cu uimire la manifestările lor de nemulțumire, măcar că avusese parte din plin de grija lui Dumnezeu.  Vom spune poate că noi nu vom proceda în acest fel. Și totuși, privind către noi, mulțumim oare îndeajuns pentru orice lucru primit? Ne supărăm repede când ceva nu iese precum am gândit sau atunci când nu am obținut lucrul dorit

Am văzut lucruri minunate întâmplându-se, și cum Dumnezeu, în grija Sa, ne-a scutit de multe necazuri sau ne-a trecut cu bine prin ele, iar acum, când dăm de o situație mai grea, să ne temem sau să ne îngrijorăm excesiv

În urma cârtirii, evreii primeau și lucrurile dorite, dar mai apoi erau aspru pedepsiți. Dar acum

„Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepsește după faptele noastre.” (Psalmii 103:10) Altfel și noi am pieri precum evreii care cârteau adesea.

Nemulțumirea se poate datora unor neîmpliniri sau a unei lipse, dar denotă un caracter imatur, adesea copilăros, care doar se lamentează, cerând de la viață doar ceea ce vrea.

Ce putem face? Să privim mereu la ceea ce am primit, chiar dacă da, va exista un lucru pe care îl mai dorim, ceva neîmplinit și dorit de sufletul noastru. Să avem răbdare în această așteptare ce pare de durată. Atenția noastră către ce anume se îndreaptă mai mult? Către lucrul neîmplinit și uităm celelalte 99 de lucruri pe care le avem deja? Dacă nu ești mulțumit cu ce ai, nu vei fi mulțumit nici cu ce vei avea. Nemulțumirea sărăcește sufletul, dar este o mare bogăție să fii mulțumit cu ceea ce ai.

“Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrurile în Numele Domnului nostru Isus Hristos.” (Efeseni 5:20)

Cuvântul Tău

Cuvântul Tău e încercat,
De mii de ani a fost probat.
Este un scut pentru cei care
Îl folosesc în încercare.

Cuvântul Tău e o lumină
Ce multe suferinţi alină.
Este candela pe cărare,
Mi-e călăuză, apărare.

Cuvântul Tău îmi dă povaţă,
Mă îndrumă şi mă învaţă.
Când mă clatin şi greşesc calea
Mă mustră sau îmi stinge jalea.

Cuvântul Tău mă veseleşte,
Când Îl păzesc mă întăreşte.
După El inima se îndreaptă
Să merg pe calea cea curată.

Cuvântul Tău Îl strâng în suflet
Să nu greşesc în al meu umblet.
E încercat şi Îl iubesc
Când zi şi noapte Îl păzesc.

Cuvântul Tău e adevărul
Sfânt, spus de Însuşi Creatorul.
Şi trebuie vestit mereu
Când drumu-i lin sau când e greu.

Cuvântul Tău în veci rămâne.
E ancoră, promisiune.
Cine cugetă la El găseşte
Fericirea ce o doreşte.

Cuvântul Tău îmi dă speranţă
Şi o mai mare siguranţă.
E hrana sufletului meu
Cuvântul de la Dumnezeu.

Cuvântul Tău e viu, lucrează,
Şi inima-mi înviorează.
În El mă-ncred când îmi e frică;
Îmi dă puteri şi mă ridică.

 

Regretul

De-a lungul vieții putem experimenta multe regrete. Unele de scurtă durată, iar altele care ne vor urmări mult timp. Pe unele le-am fi putut evita, prin evitarea grabei sau a reacțiilor necontrolate. Acestea  se află sub imperiul expresiei „dacă nu aș fi...”,  precum:

- dacă nu aș fi spus acele cuvinte pe care mai târziu le-am regretat;

- dacă nu aș fi făcut acele lucruri de care acum îmi pare rău;

- dacă nu aș fi luat acea decizie care avea să-mi schimbe viitorul;

- dacă nu aș fi mers în acel loc sau dacă nu aș fi întâlnit acele persoane.

Alte regrete se datorează reacțiilor întârziate, nepăsării, lenei, lașității și implică o serie de amânări, sub expresia “dacă aș fi…”, precum:

- dacă aș fi vorbit la timpul potrivit acelui om;

- dacă aș fi învățat la acel examen;

- dacă aș fi făcut acea faptă bună;

- dacă aș fi luat acea decizie mai devreme;

- dacă aș fi mers la acea întâlnire.

Ca în regretele cotidiene, și în viața de credință, regretele pot fi asemănătoare și cu urmări atât de neplăcute. De pildă, regretul că nu am investit din timpul și energia noastră în oamenii pe care Dumnezeu ni i-a lăsat aproape cu un scop, când am fi putut să o facem. Există un prea târziu al regretelor, atunci când nu se mai poate face nimic.

În pilda cu Lazăr și bogatul, vedem regretul omului bogat și dorința de a-și scăpa frații de pedeapsa veșnică. Dar era prea târziu..

Iuda, vânzătorul, s-a căit de faptele sale, dar prea târziu pentru a mai schimba ceva...

Regretul pentru un păcat săvârșit poate aduce iertarea, dar consecințele lui vor lăsa urme adânci. Regele David regretă momentul de cădere în păcat, dar prea târziu pentru a evita urmările dezastruoase din viața sa și a familiei sale.

De aceea trebuie astăzi luate măsuri pentru a evita regretele din viitor, care se pot repeta. Învață din ele, repară ce se poate și ia decizia să schimbi ceva.

Poți regreta și lucruri pe care le-ai făcut, dar și lucruri pe care nu le-ai făcut. Cât încă mai ai suflare, poți lua decizii și poți face lucruri pentru care să nu existe loc de regrete ulterior. O viață împlinită poate fi doar o viață trăită sub ascultare de învățăturile lăsate de Dumnezeu. Orice abatere de la ea va duce la regrete.

Ce să nu regreți? Să nu regreți un bine făcut cuiva, chiar dacă va fi răsplătit cu rău. Să nu regreți o vorbă bună pe care ai spus-o, chiar dacă nu-ți va fi întoarsă. Să nu regreți un cuvânt din Scriptură împărtășit, chiar dacă va fi poate disprețuit pe moment. Să nu regreți timpul tău investit într-o persoană despre care crezi că nu a meritat.

Pune-ți încrederea în Dumnezeu și nu vei regreta niciodată.

Iar la final de viață, dacă va fi să ai totuși vreun regret, să fie acela că nu ai fi putut face mai mult pentru ceilalți, după ce ai încercat tot ce depindea de tine.

Când crezi că lupți de unul singur

            

Domnul Dumnezeu nu Își lasă copiii să lupte de unii singuri, chiar dacă pare uneori că nu apare nimic bun la orizontul acestei lupte îndelungate.

Se întâmplă să lupți pentru împlinirea unui scop, a unui vis, a unui lucru care omenește poate fi cât se poate de necesar. Uneori poți vedea că lupta ta nu este decât o frământare a minții, care oricum nu îți poate ajuta la rezolvarea lucrurilor. Luptele se dau în locuința minții, iar o minte prea frământată de multe griji ar putea fi un vulcan în erupție continuă. În luptă este important să biruiești teama de posibilele urmări, să biruiești inamicul care îți spune că nu vei putea să te ridici sau să reușești vreodată, și care va încerca să te inducă în autovictimizare.

Prin amânarea aceasta, voința ta poate fi zdrobită, iar această neîmplinire poate fi unul dintre motivele pentru care Dumnezeu te lasă să mai aștepți. De ce? Uneori pentru a apela la El, să îți dai seama câtă nevoie ai de El, și că fără El nu poți realiza nimic bun. Doar așteptând ajutor de sus.

Privind la istoria poporului evreu, ales de Domnul, observ multe victorii pe care le-au avut și pentru care Domnul doar le cerea să se încreadă în El, iar intervenția lor era minoră sau chiar absentă. Atunci Domnul intervenea și lupta era câștigată.

Este greu să stai și să aștepți rezolvarea fără să acționezi. Cum așa? Domnul Dumnezeu să lucreze fără ca eu să nu fac nimic? Să nu mă îngrijorez, să nu-mi fac un plan? Nu pot spune că întotdeauna trebuie să rămâi pe loc, așteptând doar cu credință. Sunt și momente în care trebuie acționat, dar sunt și momente în care trebuie doar să te încrezi în modul în care Domnul va interveni.

Trecerea Mării Roșii a fost evenimentul care s-a petrecut sub privirile pline de teamă și uimire ale poporului evreu. „Domnul Dumnezeu vostru, care merge înaintea voastră, Se va lupta El Însuși pentru voi, potrivit cu tot ce a făcut pentru voi, sub ochii voștri în Egipt” (Deuteronomul 1:30).

Împăratul Ezechia, aflat sub asuprirea Asiriei, prin Sanherib, nu avea nicio șansă omenească să învingă oștile puternice ale asirienilor. Dumnezeu îi izbăvește trimițănd un înger care ucide o sută optzeci și cinci de mii de asirieni, fără ca poporul să se ridice la luptă.

O altă izbăvire este cea în care zidurile Ierihonului cad după doar șapte zile de ocol al cetății. „Prin credință au căzut zidurile Ierihonului, după ce au fost înconjurate șapte zile” (Evrei 11:30).

Este greu să nu faci ceva, atunci când firea ta ar vrea să zorească împlinirea unui lucru, pentru care Domnul nu îngăduie încă momentul. Așteaptă vremea potrivită, iar când El va spune: „Acum este momentul!”, nu ezita să asculți, ca să primești izbăvirea mult dorită.