Învață-ne să ne rugăm

Învață-ne să ne rugăm, prin Duhul Sfânt să-Ți cerem
Ca voia Ta să se-mplinească, și nicidecum să nu ne temem
Când cererile noastre lipsite-adesea de speranță
Le-aducem înaintea Ta cu mult prea mare cutezanță.

Învață-ne să ne rugăm, să nu-Ți cerem doar lucruri care
Vor pieri odată cu a lor întrebuințare;
Ci să venim plini de căință, înțelegându-ne micimea,
Nevoia de a fi iertați, recunoscându-Ți slava și mărimea.

Învață-ne să ne rugăm plini de recunoștință,
Cu sufletul mulțumitor, cu sârg și cu credință;
Să ne smerim în rugăciune, să nu ne comparăm cu cei
Ce au căzut de la credință, cum că am fi mai buni ca ei.

Învață-ne să ne rugăm, nu doar să-Ți cerem tot mereu
Ca și cum ai fi slujitorul, iar noi am fi vreun dumnezeu;
Să ne supunem cu respect în rugăciune și trăire,
Să acceptăm că-i voia Ta și când nu ne ies planurile.

Învață-ne să ne rugăm, să căpătăm o minte înțeleaptă,
Cu cât înaintăm domol pe-a vieții scurtă treaptă.
Când drumul ni se pare greu să nu ne îndoim niciun moment
De dragostea-Ți de Dumnezeu care-a rămas cu noi până-n prezent.

Vestea bună a dragostei și bucuriei

Vestea bună nu este doar despre pruncul născut într-o iesle, ci este mai mult decât atât. Nu sunt doar colindele ce răsună melodios printre crengile brazilor împodobiți cu cadouri. Vestea cea bună conține un mesaj de dragoste și de bucurie.

Astfel, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său din cer pe pământ, să se nască dintr-o fecioară, așa cum, cu sute de ani înainte, îi descoperise profetului Isaia…”Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naște un fiu” (Isaia 7:14). Iar acest unic Fiu al lui Dumnezeu avea să fie “străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți.” (Isaia 53:5)

Purtând pedeapsa pentru păcate în locul meu și al tău, Fiul a împlinit voia Tatălui și a desăvârșit astfel planul de salvare, care ne aduce astăzi bucuria mântuirii, prin credința în Domnul Isus Hristos.

Mesajul dragostei, asemenea, se referă la un Dumnezeu plin de dragoste față de noi, „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică,” (Ioan 3:16)

Din dragoste Dumnezeu a ales să trimită Pe Fiul Său pe pământ, pentru a fi pedepsit în locul nostru, iar noi am primit bucuria salvării prin credința în El, vestea bună pe care trebuie să o împărtășim tuturor.

Schimbarea viziunii în încercări

Nu întotdeauna trebuie să-I cerem lui Dumnezeu să mute muntele din fața noastră, ci să-I cerem doar puterea de a-l ocoli ca să ne putem continua apoi călătoria. Nu că El nu ar putea să-l mute, dar credința noastră nu s-ar maturiza, nu ar mai crește dacă nu vom înfrunta greul.

De multe ori I-am cerut Domnului să ia acel necaz din viața mea, să anuleze încercarea care părea de nesuportat, să înlăture suferința, fără să-mi dau seama că ceea ce ar fi fost mai corect era ca atitudinea mea și reacția mea să se schimbe față de acea problemă.

De cele mai multe ori circumstanțele nu se vor schimba, dar modul meu de a mă raporta la ele ar trebui să se schimbe. Acest lucru e posibil atunci când pacea lul Hristos îmi cuprinde ființa  și mă inundă cu liniște, deși nu se schimbă nimic în exterior. 

Am vrea să scăpăm de acele probleme, dar poate tocmai ele aduc transformarea de care uneori este atâta nevoie. Am vrea să schimbăm atitudinea, comportamentul cuiva sau să-l aducem către “binele” gândit de noi, și după multă străduință nu se petrece nimic în urma efortului nostru. Atunci, ce ar trebui să schimbăm? Atitudinea noastră în fața acestor provocări… E mult mai ușor să asistăm la schimbarea altora în loc ca noi să fim cei transformați. Să acceptăm că suntem limitați în acțiunile noastre.

Pe de altă parte trebuie să fim și conștienți că Dumnezeu nu este la dispoziția noastră, ca și cum noi I-am porunci, iar El să împlinească. Tocmai de aceea, să ne aplecăm cu smerenie și supunere față de orice greutate vom întâmpina și să ne rugăm spre a ne da puterea acceptării eșecului la fel ca și a succesului, a înfrângerii ca și a biruinței, a unui răspuns neașteptat sau poate târziu ca și a unui răspuns mult dorit la rugăciune.

Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme

Momentele de suferință ne apropie mai mult de Dumnezeu. În vremuri grele ne este mai ușor să ne apropiem de El, pentru că avem nevoie de cineva la care să apelăm, să-I mărturisim durerea și să-I cerem ajutorul. Atunci când totul merge cum ne dorim, poate ne gândim prea puțin la Dumnezeu. De aceea, să-I mulțumim și pentru bine, dar și pentru greu. Prin suferință, adesea ne smerește, ne curățește, ne crește răbdarea, dragostea, empatia și  ne ajută să acceptăm mai ușor și ce nu ne este pe plac. 
“Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi totdeauna în gura mea.” (Psalmii 34:1) Dacă am pune în practică acest adevăr, atunci ar fi cu mult mai ușor când îngrijorările ne dau târcoale, când drumul ne e blocat și ușile se închid sau când nu mai vedem nicio scăpare omenească.
“Alergați la Domnul și la sprijinul Lui, căutați necurmat Fața Lui!” (Psalmii 105:4)
“Măcar că zici că nu-L vezi, totuşi pricina ta este înaintea Lui: aşteaptă-L!” (Iov 35:14)
Că va rezolva sau nu problema, că va da biruința mult așteptată, că va da un răspuns sau nu o va face, aceste lucruri vor avea o importanță mai mică. Ceea ce cu adevărat contează, va fi că, dacă alegem să-L binecuvântăm pe Domnul în orice vreme, încrezându-ne necondiționat în purtarea Sa de grijă, El va revărsa pacea Sa peste sufletul nostru, ne va da puterea de a aștepta cu răbdare, de a face față provocărilor cu care urmează să ne confruntăm, și care, din punct de vedere omenesc, ne-ar dărâma.

“Popoare, în orice vreme, încredeţi-vă în El, vărsaţi-vă inimile înaintea Lui! Dumnezeu este adăpostul nostru.”  (Psalmii 62:8) 

Chiar dacă

 

„Chiar dacă smochinul nu va înflori, vița nu va da nici un rod, rodul măslinului va lipsi și câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule și nu vor mai fi boi în grajduri… eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!!„ ( Habacuc 3:17-19).

Întotdeauna trebuie să ne asumăm un “chiar dacă”… Dacă lucrurile nu vor evolua într-un mod pozitiv la care te-ai fi așteptat? Dacă problema ta chiar va fi una reală și va trebui să înfrunți greul, necunoscutul, durerea sau tristețea? Ce vei face? Vei avea puterea să spui “eu tot mă voi bucura în Domnul”? Poate că acum, la nivel declarativ, o poți face, dar la un moment dat este posibil să nu mai poți simți acea bucurie, pentru că puterea omenească pare zdrobită. În acele momente însă, cred că Dumnezeu este Acela Care poate face posibilă bucuria în El, chiar dacă toate celelalte lucruri de care ar fi trebuit să te bucuri în mod firesc lipsesc. Doar El poate compensa lipsa bucuriei dată de lucrurile pământești, vremelnice, care mai devreme sau mai tărziu vor pieri, dar de care ne agățăm de multe ori.

Un alt exemplu sunt cei trei prieteni ai lui Daniel, aflați într-o situație limită, dar care afirmă cu îndrăzneală:

“Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins și ne va scoate din mâna ta, împărate. Și, chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi şi nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălţat!” (Daniel 3:17-18)

Cei trei tineri aveau certitudinea că Dumnezeu le va da biruința, pentru că încrederea lor în El era deplină și trăiau în ascultare. Cu toate acestea, din răspunsul lor dat împăratului, putem vedea că erau gata să accepte și inversul situației.

Întotdeauna trebuie să privim în mod realist lucrurile. Da, prin credință avem nădejde că Dumnezeu ne va scăpa de orice primejdie, suferință sau greutate. Dar, în același timp, trebuie să fim gata să acceptăm și primejdia, suferința sau greutățile, dacă Dumnezeu le va îngădui în viața noastră. 

Credința în El nu este doar atunci când ne scapă de la greu, ci mai ales atunci când trecem împreună cu El prin greu. În acest caz, avem nevoie de putere, de curaj, de pace, de un duh liniștit și echilibru sufletesc. Chiar dacă vremea răspunsului întârzie, chiar dacă nu va fi ușor, chiar dacă încercarea ne va atinge dureros, noi să rămânem plini de speranță și să nu renunțăm la încrederea în Dumnezeu.

„Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.”(1 Corinteni 10:13)

Ce este viața

Viața e o licărire,
O scânteie ce s-a aprins,
Care vrea spre nemurire
Să tot zboare în abis.

Viața este o minune
Ce se zămislește în ascuns,
După frământări și rugăciune
La care primești târziu răspuns.

Viața este un mister;
Astăzi e doar o sămânță,
Mai târziu e cât un ghem
Care crește și se-nalță.

Viața este un miracol,
Când privești în amănunt,
Un bilet la un spectacol
Care-ncepe pe pământ.

Viața este o poveste,
Un cumul de întâmplări,
De decizii, sentimente,
Gânduri și reprezentări.

Viața este tot ce ai,
E suflare, duh, mișcare,
Când alergi și-atunci când stai
Și trăiești umil sub soare.

Viața e un dar ceresc,
Este-o binecuvântare.
Nu e doar ceva firesc
Ce se naște și-apoi moare.

Viața o dă Dumnezeu
Și în mâna lui o ține,
Când e bine sau e greu
El prelucrează destine.

Fiecare zi din viață
E un dar divin, de preț;
S-o privim plini de speranță
C-am primit-o cu un preț.

Rostul încercărilor

De ce îngăduie Dumnezeu greutăți, necazuri, dezamăgiri sau apăsări sufletești în viața unui creștin? Uneori acestea au ca și scop încercarea credinței noastre. Dar, oare nu ne cunoaște El întru totul? Nu știe cât suntem de slabi, de fricoși, de puțin credincioși? Cu siguranță că știe, El, Care cunoaște chiar și numărul firelor de păr. Atunci, de ce? Pentru ca să ne putem cunoaște și noi. Adesea ne credem tari în credință și “bine” cu Dumnezeu, dar până ce nu vine peste noi încercarea, nu putem dovedi cu nimic ceea ce susținem. Abia atunci aflăm cu adevărat care ne este nivelul credinței. Ne încredem în El sau cârtim și Îl învinuim astfel pentru răul care ni se întâmplă?

Avraam a fost încercat, dar a trecut testul suprem, atunci când a ascultat și a mers până la capăt în ce privește momentul în care Dumnezeu l-a trimis să-l aducă ca și jertfă pe fiul său, Isaac. Avraam a avut încredere în Dumnezeu, în ciuda durerii sufletești arzătoare, pe care probabil că a simțit-o în tot acel timp. Credincioșia sa a fost însă răsplătită, după ce încercarea s-a finalizat într-un mod surprinzător.

Ce ar trebui să faci când vine încercarea? Să alegi să te încrezi în Dumnezeu, chiar dacă uneori poate părea ciudat. Având o atitudine nemulțumitoare, mânioasă, supărăcioasă, nu facem altceva decât să dăm vina pe Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă rău. Dimpotrivă, noi ar trebui să ne încredem mai mult, atunci când Dumnezeu îngăduie să trecem prin probleme. Acestea le poate folosi în viața noastră pentru a deveni niște creștini mai puternici. Să-I cerem ajutorul și să avem încredere că El va rezolva lucrurile și că toate lucrurile lucrează spre binele nostru.

Cum crește credința? Nu datorită încercărilor propriu-zise, ci datorită procesului care urmează acestora, printr-o serie de reacții pe care le avem, dar și a modului minunat în care Dumnezeu alege uneori să lucreze spre rezolvarea lor.

Nu te teme! Dumnezeu este în controlul tuturor împrejurărilor, și cu atât mai mult în mijlocul încercării tale. Nu îți va da o încercare pe care să nu o poți purta, ci focul ei va arde potrivit cu puterea ta. Nimic nu e prea greu pentru El. Poate să intervină pe loc sau poate să te lase un timp să mai aștepți, timp în care inima să îți fie smerită, curățită și sfințită. Dumnezeu nu te va lăsa singur, pentru că El este întotdeauna cu tine, în orice încercare.

“Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre, căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea.” ( Romani 5:3-4)

Te chem în rugăciune

Te chem în rugăciune și îmi doresc s-asculți
Ce am pe suflet, Doamne, și-apoi să îmi răspunzi,
Să îmi apleci urechea la voia Ta cea bună,
Să îmi arăți cum să rezist și-n vreme de furtună.

Ascultă, Doamne, ruga mea, și iartă-mi vina ce m-apasă,
Nu am vegheat, Te-a supărat purtarea-mi necuviincioasă;
Mă-ndreaptă cu-ndurarea Ta, învață-mă să nu mai greșesc,
Iar mintea, duhul, mi le umple cu-al Tău Cuvânt divin, ceresc.

Aș vrea să Îți vorbesc, să-Ți spun ce am pe suflet,
Știu că m-asculți și urmărești oricare pas din al meu umblet;
De-aceea mă aplec în rugă și mai întâi Îți mulțumesc
Că mă primești cum sunt, fără vreun merit, atunci când mă smeresc.

Îmi este sufletul trudit și-mpovărat de multă frământare,
Tu îmi cunoști durerea, spaima, neliniștea-mi cea mare;
Înviorează-mă cu-a Tale învățături și mângâieri care zidesc,
Revarsă-Ți pacea și-ndurarea peste toți cei care Te iubesc.

Pietre de temelie ale familiei- respectul și dragostea

Se spune adesea, dar și practica a demonstrat, că o relație de căsătorie reușită și de durată are la bază respect din partea soției pentru soț și dragoste din partea soțului pentru soție. Desigur că cele două principii sunt valabile și reciproc, dar într-o mare măsură, ceea ce este esențial într-o relație, rămâne respectul față de soț și dragostea față de soție.

De ce oare soțul are dorința de a fi respectat de soție mai mult decât aceea de a fi iubit? Poate pentru că femeii îi este mai ușor să iubească decât să respecte? De aceea ei nu i se cere în mod explicit să iubească, pentru că acest lucru îl face de la sine. Uneori ei îi place să preia controlul și să joace rolul pe care Dumnezeu l-a desemnat bărbatului. Dar, nu-i așa, că femeile uneori pot lua niște decizii mult mai bune sau înțelepte decât soții lor? Cu toate acestea, cel mai potrivit este ca hotărârea soțului să fie cea finală. De aceea este mare har atunci când soțul este înțelept, chibzuit și credincios. Soților le place să fie ascultați, să se respecte hotărârile lor, chiar dacă acestea pot fi privite ca nepotrivite de către soție.  Totuși, dacă respectul este cel mai de dorit lucru pentru un bărbat, înseamnă că și aceste lucruri mărunte au valoare pentru el, la fel ca și modul de a se purta, de a vorbi sau a reacționa al soției în raport cu el. “Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului”(Efeseni 5:22) are de a face tocmai cu respectul pe care soția ar trebui să i-l acorde. Prețuirea celuilalt prin apreciere, prin recunoașterea meritelor sau printr-un comportament adecvat în public sunt alte câteva aspecte care caraterizează respectul unuia față de celălalt.

Bărbaților li se cere să iubească. Și uneori poate că le este mai ușor să respecte unele hotărâri ale soțiilor lor decât să le iubească. Dragostea la care se referă apostolul este aceea “precum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5:25). Este o dragoste jertfitoare. Poate că sacrificiul pe care ea îl dorește este să o asculte, să povestească împreună, să i se confeseze sau să fie ajutată constant. Sunt multe moduri prin care dragostea poate fi dovedită, dar nu întotdeauna ceea ce crede soțul că înseamnă dragoste pentru soție se aplică și pentru așteptările pe care soția le are de la soț.

“Fiecare din voi să-şi iubească nevasta ca pe sine; şi nevasta să se teamă de bărbat.”(Efeseni 5:33) Acest lucru  ne duce din nou cu gândul la iubire și respect. Adică să-l iubească precum Îl iubește pe Dumnezeu și se teme ca nu cumva să-L supere nerespectându-L. Asta nu înseamnă că nu Îi va mai greși, dar va ține cont întotdeauna și de dorințele lui și se va strădui să le respecte.

O relație mult dorită rămâne aceea în care respectul se câștigă, dar se și dăruiește fără așteptări, iar dragostea se oferă dezinteresat.

Siguranță în brațele Lui

   

 Cel mai sigur și plăcut loc pentru un copilaș se află în brațele mamei. Acolo tronează sentimentul de siguranță, de protecție, de grijă, de dragoste. Pentru sufletul nostru, refugiul se găsește, asemenea, în brațele Tatălui ceresc. Și Dumnezeu se poartă cu noi ca și cu niște fii. Mai ales atunci când ne simțim descurajați și ne este greu, la fel și noi dorim să fugim și să rămânem în brațele Sale pline de dragoste. Cum facem acest lucru? Prin rugăciune, prin căutarea Lui și încrederea în promisiunile Sale lăsate prin Cuvântul Sfintei Scripturi. “Sunt foarte amărât: înviorează-mă, Doamne, după Cuvântul Tău!” (Psalmii 119:107)    

Îmbrățișarea părintelui dă copilului certitudinea că este în locul potrivit pentru a se odihni. Acolo el se simte ocrotit, iubit, alinat. Dumnezeu se poartă cu noi ca un tată iubitor, atunci când Îi recunoaștem autoritatea în viața noastră.

    Iar când durerea, dezamăgirea, visele spulberate și relațiile frânte te copleșesc, încrederea că ai la cine să apelezi, nu te va lăsa pradă deprimării. Domnul a promis: “Cum mângâie pe cineva mama sa, aşa vă voi mângâia Eu.”(Isaia 66:13) El este Acela care poate mângâia sufletul întristat și care dă vindecare.

    Un copil duce adesea o viață lipsită de griji, pentru că altcineva îi poartă toate grijile. Dumnezeu este Acela asupra căruia trebuie să lăsăm toate îngrijorările noastre, pentru că a promis că le va purta pentru noi și va îngriji de tot ce este necesar. “V-am purtat şi tot vreau să vă mai port, să vă sprijin şi să vă mântuiesc.” (Isaia 46:4)    

O mamă nu își va ținea pruncul veșnic în brațe. El va crește și îl va lăsa să meargă singur. Va cădea uneori, se va lovi, se va ridica, iar ea îl va susține doar la nevoie. La un moment dat îl va lăsa singur și va interveni doar pentru a-l ridica când e prea obosit sau când există vreun pericol. Nu-i așa că Dumnezeu se poartă la fel și cu noi? Ni se pare uneori că suntem singuri, că El nu e cu noi. Dar, precum mama veghează copilul de la distanță, la fel și Domnul ne privește umblarea, căderile și, la nevoie, ne întinde mâna care ne va ridica.

    Un copil nu poate înțelege mereu de ce părintele său acționează diferit de cum ar crede el că este mai bine și adesea plânge când nu primește ce vrea, cât vrea, cum vrea și unde vrea. Nici noi nu înțelegem pe deplin de ce Dumnezeu ne conduce în împrejurări în care ne este greu să le găsim sensul.

Chiar dacă nu întotdeauna o recunosc, copiii cred că părinții lor știu ce este mai bine pentru ei, de aceea se încred în ceea ce primesc de la părinți și în alegerile pe care aceștia le fac pentru ei. Și noi trebuie să ne încredem că  “orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor.” (Iacov 1:17)

    Să te încrezi în El și când nu înțelegi de ce îți este greu, și când îți este teamă, și când grijile te înconjor. El, care este Părintele care se află în controlul tuturor împrejurărilor din viața ta, îți va da putere să treci prin toate.

“ Dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea; ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc.” (Isaia 40:31)

De ce să-Ți mulțumesc?

Pentru că m-ai ales să fiu copil al Tău și m-ai binecuvântat,
Ca să mă bucur de-al îndurării Tale har nemeritat,
Pentru că mă iubești continuu, necondiționat deși-Ți greșesc,
De aceea, cu recunoștință, Doamne, azi aleg să Îți mulțumesc.

Pentru că pacea Ta adesea îmi stăpânește inima
Ca-n orice lucru să aduc cererea mea ’naintea Ta,
Pentru că așa m-ai învățat, chiar și când nu am ce îmi doresc,
Să mă aplec smerit, s-aștept, să mă rog și să Îți mulțumesc.

Pentru că atunci când Te-am chemat m-ai ascultat și m-ai îmbărbătat,
Iar prin Isus Hristos sufletul din păcat mi l-ai răscumpărat,
Pentru că dragostea-Ți reverși, și bunătate, milă eu primesc,
Pentru acestea toate, oare, cum aș putea să nu Îți mulțumesc?

Pentru că soarele răsare în fiecare zi pe cer,
Să văd lumina, să îmi iau hrana, să am dorințe și să sper,
Pentru că voia Ta cea dreaptă îmi revelezi s-o urmăresc
Și mă conduci pe-a vieții cale, te laud și Îți mulțumesc.

Pentru că Tu ești Dumnezeu, iar eu sunt doar o creatură,
Un lut în mâna Ta de Creator la toate din natură,
Pentru că ești sursa la tot ce am primit, iubesc și întâlnesc,
Aș vrea ca toată viața să-Ți pot spune, Doamne, că Îți mulțumesc.