De ce te temi?

"S-a stârnit o mare furtună de vânt, care arunca valurile în corabie, aşa că mai că se umplea corabia. Şi El dormea la cârmă, pe căpătâi. Ucenicii L-au deşteptat şi I-au zis: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?” El S-a sculat, a certat vântul şi a zis mării: „Taci! Fără gură!” Vântul a stat şi s-a făcut o linişte mare. Apoi le-a zis: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?”

I-a apucat o mare frică şi ziceau unii către alţii: „Cine este acesta de Îl ascultă chiar şi vântul, şi marea?” (Marcu 4.37-41)

De ce mă tem? Pentru că sunt om slab, pentru că văd în mine neputinţă, rezist cu greu ispitelor şi mă îneacă uşor îngrijorările. Pentru că privesc mai mult la cum pot eu să rezolv problemele şi îmi este greu să cred că la Dumnezeu chiar este posibil orice. Pentru că încă mă lupt cu porniri egoiste, cu păreri înalte în ceea ce mă priveşte şi lupt pentru susţinerea drepturilor mele şi nu-mi place să pierd..

O credinţă slabă dă naştere la temeri atunci când viaţa ne încearcă ...Ne poticnim şi la primul vârtej de vânt strigăm după ajutor speriaţi, de parcă El nu ar fi acolo, la cârma corăbiei noastre. Ne clătinăm şi ne pierdem blocaţi în mijlocul încercării de parcă am fi uitat Cine ne-a fost alături la greu pe parcursul întregii existenţe.

Dar, încercările nu vin doar asupra celor slabi, ci mai cu seamă asupra celor tari ca să le probeze încrederea. Sunt lucruri care rămân şi lucruri pe care le pierdem în funcţie de ce am strâns. Aurul şi argintul rămân şi în urma trecerii focului, dar fânul şi paiele se mistuie. O credinţă bazată pe lucrurile pieritoare de pe acest pământ se va pierde asemenea seminţe căzute între spini, dar o credinţă care are în vedere şi viaţa de dincolo va rezista în măsura în care a fost alimentată cu lucruri preţioase sufletului.

După ce se restabileşte pacea în afara corabiei, Domnul Isus vine cu mustrarea către cei aflaţi înăuntru...”Tot nu aveţi credinţă?”

David, omul lui Dumnezeu a spus....„Eu strig cu glasul meu către Domnul şi El îmi răspunde din muntele Lui cel sfânt.”(Psalmul 3.4)

Au fost momente când am simţit cum corabia mi se prăbuşeşte şi am strigat:” Doamne, Tu poţi!” iar El mi-a răspuns ...Nu, nu L-am văzut cum spune „Taci!” valurilor şi vântului care mă înconjurau, dar după o vreme m-a ridicat şi m-a dus pe o stâncă de unde am putut să văd minunea înălţării din adânc pentru că a intervenit cu salvarea la momentul ştiut doar de El, ca să înţeleg că nu strigătul meu, ci puterea Lui a făcut posibilă izbăvirea.

Cei aflaţi în corabie poate din cauza temerilor se îndoiseră zicând “Nu-ţi pasă?”, dar cum ar putea să nu-I pese Aceluia care cunoaşte chiar şi gândurile oamenilor?

Corabia acoperită de valuri, iar El dormea...Nu ai avut acest sentiment? Te-ai confruntat poate cu acea senzaţie că nimănui nu îi pasă de ceea ce ţi se întâmplă şi că nici pe Domnul Dumnezeu nu Îl mai simţi prezent sau că este prea departe de tine pentru că oricum nu meriţi?

Chiar şi după ce au asistat la minunea potolirii furtunii ei s-au temut şi mai mult....dar de acestă dată teama avea legătură nu cu starea lor în faţa pericolului ci cu măreţia unui Dumnezeu atotputernic care îi însoţea şi pe care din zi în zi Îl descopereau mai mult...

Unde îţi este credinţa la greu? Acelaşi Dumnezeu care odinioară a potolit furtuna poate să potolească orice îngrijorare, orice temere şi orice nelinişte din sufletul tău. Încrede-te indiferent cât de puternică ar fi furtuna ta. Iar pacea Sa, care întrece orice pricepere, să îţi păzească inima şi gândul!