Ce este viața

Viața e o licărire,
O scânteie ce s-a aprins,
Care vrea spre nemurire
Să tot zboare în abis.

Viața este o minune
Ce se zămislește în ascuns,
După frământări și rugăciune
La care primești târziu răspuns.

Viața este un mister;
Astăzi e doar o sămânță,
Mai târziu e cât un ghem
Care crește și se-nalță.

Viața este un miracol,
Când privești în amănunt,
Un bilet la un spectacol
Care-ncepe pe pământ.

Viața este o poveste,
Un cumul de întâmplări,
De decizii, sentimente,
Gânduri și reprezentări.

Viața este tot ce ai,
E suflare, duh, mișcare,
Când alergi și-atunci când stai
Și trăiești umil sub soare.

Viața e un dar ceresc,
Este-o binecuvântare.
Nu e doar ceva firesc
Ce se naște și-apoi moare.

Viața o dă Dumnezeu
Și în mâna lui o ține,
Când e bine sau e greu
El prelucrează destine.

Fiecare zi din viață
E un dar divin, de preț;
S-o privim plini de speranță
C-am primit-o cu un preț.

Rostul încercărilor

De ce îngăduie Dumnezeu greutăți, necazuri, dezamăgiri sau apăsări sufletești în viața unui creștin? Uneori acestea au ca și scop încercarea credinței noastre. Dar, oare nu ne cunoaște El întru totul? Nu știe cât suntem de slabi, de fricoși, de puțin credincioși? Cu siguranță că știe, El, Care cunoaște chiar și numărul firelor de păr. Atunci, de ce? Pentru ca să ne putem cunoaște și noi. Adesea ne credem tari în credință și “bine” cu Dumnezeu, dar până ce nu vine peste noi încercarea, nu putem dovedi cu nimic ceea ce susținem. Abia atunci aflăm cu adevărat care ne este nivelul credinței. Ne încredem în El sau cârtim și Îl învinuim astfel pentru răul care ni se întâmplă?

Avraam a fost încercat, dar a trecut testul suprem, atunci când a ascultat și a mers până la capăt în ce privește momentul în care Dumnezeu l-a trimis să-l aducă ca și jertfă pe fiul său, Isaac. Avraam a avut încredere în Dumnezeu, în ciuda durerii sufletești arzătoare, pe care probabil că a simțit-o în tot acel timp. Credincioșia sa a fost însă răsplătită, după ce încercarea s-a finalizat într-un mod surprinzător.

Ce ar trebui să faci când vine încercarea? Să alegi să te încrezi în Dumnezeu, chiar dacă uneori poate părea ciudat. Având o atitudine nemulțumitoare, mânioasă, supărăcioasă, nu facem altceva decât să dăm vina pe Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă rău. Dimpotrivă, noi ar trebui să ne încredem mai mult, atunci când Dumnezeu îngăduie să trecem prin probleme. Acestea le poate folosi în viața noastră pentru a deveni niște creștini mai puternici. Să-I cerem ajutorul și să avem încredere că El va rezolva lucrurile și că toate lucrurile lucrează spre binele nostru.

Cum crește credința? Nu datorită încercărilor propriu-zise, ci datorită procesului care urmează acestora, printr-o serie de reacții pe care le avem, dar și a modului minunat în care Dumnezeu alege uneori să lucreze spre rezolvarea lor.

Nu te teme! Dumnezeu este în controlul tuturor împrejurărilor, și cu atât mai mult în mijlocul încercării tale. Nu îți va da o încercare pe care să nu o poți purta, ci focul ei va arde potrivit cu puterea ta. Nimic nu e prea greu pentru El. Poate să intervină pe loc sau poate să te lase un timp să mai aștepți, timp în care inima să îți fie smerită, curățită și sfințită. Dumnezeu nu te va lăsa singur, pentru că El este întotdeauna cu tine, în orice încercare.

“Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre, căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea.” ( Romani 5:3-4)

Te chem în rugăciune

Te chem în rugăciune și îmi doresc s-asculți
Ce am pe suflet, Doamne, și-apoi să îmi răspunzi,
Să îmi apleci urechea la voia Ta cea bună,
Să îmi arăți cum să rezist și-n vreme de furtună.

Ascultă, Doamne, ruga mea, și iartă-mi vina ce m-apasă,
Nu am vegheat, Te-a supărat purtarea-mi necuviincioasă;
Mă-ndreaptă cu-ndurarea Ta, învață-mă să nu mai greșesc,
Iar mintea, duhul, mi le umple cu-al Tău Cuvânt divin, ceresc.

Aș vrea să Îți vorbesc, să-Ți spun ce am pe suflet,
Știu că m-asculți și urmărești oricare pas din al meu umblet;
De-aceea mă aplec în rugă și mai întâi Îți mulțumesc
Că mă primești cum sunt, fără vreun merit, atunci când mă smeresc.

Îmi este sufletul trudit și-mpovărat de multă frământare,
Tu îmi cunoști durerea, spaima, neliniștea-mi cea mare;
Înviorează-mă cu-a Tale învățături și mângâieri care zidesc,
Revarsă-Ți pacea și-ndurarea peste toți cei care Te iubesc.

Pietre de temelie ale familiei- respectul și dragostea

Se spune adesea, dar și practica a demonstrat, că o relație de căsătorie reușită și de durată are la bază respect din partea soției pentru soț și dragoste din partea soțului pentru soție. Desigur că cele două principii sunt valabile și reciproc, dar într-o mare măsură, ceea ce este esențial într-o relație, rămâne respectul față de soț și dragostea față de soție.

De ce oare soțul are dorința de a fi respectat de soție mai mult decât aceea de a fi iubit? Poate pentru că femeii îi este mai ușor să iubească decât să respecte? De aceea ei nu i se cere în mod explicit să iubească, pentru că acest lucru îl face de la sine. Uneori ei îi place să preia controlul și să joace rolul pe care Dumnezeu l-a desemnat bărbatului. Dar, nu-i așa, că femeile uneori pot lua niște decizii mult mai bune sau înțelepte decât soții lor? Cu toate acestea, cel mai potrivit este ca hotărârea soțului să fie cea finală. De aceea este mare har atunci când soțul este înțelept, chibzuit și credincios. Soților le place să fie ascultați, să se respecte hotărârile lor, chiar dacă acestea pot fi privite ca nepotrivite de către soție.  Totuși, dacă respectul este cel mai de dorit lucru pentru un bărbat, înseamnă că și aceste lucruri mărunte au valoare pentru el, la fel ca și modul de a se purta, de a vorbi sau a reacționa al soției în raport cu el. “Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului”(Efeseni 5:22) are de a face tocmai cu respectul pe care soția ar trebui să i-l acorde. Prețuirea celuilalt prin apreciere, prin recunoașterea meritelor sau printr-un comportament adecvat în public sunt alte câteva aspecte care caraterizează respectul unuia față de celălalt.

Bărbaților li se cere să iubească. Și uneori poate că le este mai ușor să respecte unele hotărâri ale soțiilor lor decât să le iubească. Dragostea la care se referă apostolul este aceea “precum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5:25). Este o dragoste jertfitoare. Poate că sacrificiul pe care ea îl dorește este să o asculte, să povestească împreună, să i se confeseze sau să fie ajutată constant. Sunt multe moduri prin care dragostea poate fi dovedită, dar nu întotdeauna ceea ce crede soțul că înseamnă dragoste pentru soție se aplică și pentru așteptările pe care soția le are de la soț.

“Fiecare din voi să-şi iubească nevasta ca pe sine; şi nevasta să se teamă de bărbat.”(Efeseni 5:33) Acest lucru  ne duce din nou cu gândul la iubire și respect. Adică să-l iubească precum Îl iubește pe Dumnezeu și se teme ca nu cumva să-L supere nerespectându-L. Asta nu înseamnă că nu Îi va mai greși, dar va ține cont întotdeauna și de dorințele lui și se va strădui să le respecte.

O relație mult dorită rămâne aceea în care respectul se câștigă, dar se și dăruiește fără așteptări, iar dragostea se oferă dezinteresat.

Siguranță în brațele Lui

   

 Cel mai sigur și plăcut loc pentru un copilaș se află în brațele mamei. Acolo tronează sentimentul de siguranță, de protecție, de grijă, de dragoste. Pentru sufletul nostru, refugiul se găsește, asemenea, în brațele Tatălui ceresc. Și Dumnezeu se poartă cu noi ca și cu niște fii. Mai ales atunci când ne simțim descurajați și ne este greu, la fel și noi dorim să fugim și să rămânem în brațele Sale pline de dragoste. Cum facem acest lucru? Prin rugăciune, prin căutarea Lui și încrederea în promisiunile Sale lăsate prin Cuvântul Sfintei Scripturi. “Sunt foarte amărât: înviorează-mă, Doamne, după Cuvântul Tău!” (Psalmii 119:107)    

Îmbrățișarea părintelui dă copilului certitudinea că este în locul potrivit pentru a se odihni. Acolo el se simte ocrotit, iubit, alinat. Dumnezeu se poartă cu noi ca un tată iubitor, atunci când Îi recunoaștem autoritatea în viața noastră.

    Iar când durerea, dezamăgirea, visele spulberate și relațiile frânte te copleșesc, încrederea că ai la cine să apelezi, nu te va lăsa pradă deprimării. Domnul a promis: “Cum mângâie pe cineva mama sa, aşa vă voi mângâia Eu.”(Isaia 66:13) El este Acela care poate mângâia sufletul întristat și care dă vindecare.

    Un copil duce adesea o viață lipsită de griji, pentru că altcineva îi poartă toate grijile. Dumnezeu este Acela asupra căruia trebuie să lăsăm toate îngrijorările noastre, pentru că a promis că le va purta pentru noi și va îngriji de tot ce este necesar. “V-am purtat şi tot vreau să vă mai port, să vă sprijin şi să vă mântuiesc.” (Isaia 46:4)    

O mamă nu își va ținea pruncul veșnic în brațe. El va crește și îl va lăsa să meargă singur. Va cădea uneori, se va lovi, se va ridica, iar ea îl va susține doar la nevoie. La un moment dat îl va lăsa singur și va interveni doar pentru a-l ridica când e prea obosit sau când există vreun pericol. Nu-i așa că Dumnezeu se poartă la fel și cu noi? Ni se pare uneori că suntem singuri, că El nu e cu noi. Dar, precum mama veghează copilul de la distanță, la fel și Domnul ne privește umblarea, căderile și, la nevoie, ne întinde mâna care ne va ridica.

    Un copil nu poate înțelege mereu de ce părintele său acționează diferit de cum ar crede el că este mai bine și adesea plânge când nu primește ce vrea, cât vrea, cum vrea și unde vrea. Nici noi nu înțelegem pe deplin de ce Dumnezeu ne conduce în împrejurări în care ne este greu să le găsim sensul.

Chiar dacă nu întotdeauna o recunosc, copiii cred că părinții lor știu ce este mai bine pentru ei, de aceea se încred în ceea ce primesc de la părinți și în alegerile pe care aceștia le fac pentru ei. Și noi trebuie să ne încredem că  “orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor.” (Iacov 1:17)

    Să te încrezi în El și când nu înțelegi de ce îți este greu, și când îți este teamă, și când grijile te înconjor. El, care este Părintele care se află în controlul tuturor împrejurărilor din viața ta, îți va da putere să treci prin toate.

“ Dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea; ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc.” (Isaia 40:31)

De ce să-Ți mulțumesc?

Pentru că m-ai ales să fiu copil al Tău și m-ai binecuvântat,
Ca să mă bucur de-al îndurării Tale har nemeritat,
Pentru că mă iubești continuu, necondiționat deși-Ți greșesc,
De aceea, cu recunoștință, Doamne, azi aleg să Îți mulțumesc.

Pentru că pacea Ta adesea îmi stăpânește inima
Ca-n orice lucru să aduc cererea mea ’naintea Ta,
Pentru că așa m-ai învățat, chiar și când nu am ce îmi doresc,
Să mă aplec smerit, s-aștept, să mă rog și să Îți mulțumesc.

Pentru că atunci când Te-am chemat m-ai ascultat și m-ai îmbărbătat,
Iar prin Isus Hristos sufletul din păcat mi l-ai răscumpărat,
Pentru că dragostea-Ți reverși, și bunătate, milă eu primesc,
Pentru acestea toate, oare, cum aș putea să nu Îți mulțumesc?

Pentru că soarele răsare în fiecare zi pe cer,
Să văd lumina, să îmi iau hrana, să am dorințe și să sper,
Pentru că voia Ta cea dreaptă îmi revelezi s-o urmăresc
Și mă conduci pe-a vieții cale, te laud și Îți mulțumesc.

Pentru că Tu ești Dumnezeu, iar eu sunt doar o creatură,
Un lut în mâna Ta de Creator la toate din natură,
Pentru că ești sursa la tot ce am primit, iubesc și întâlnesc,
Aș vrea ca toată viața să-Ți pot spune, Doamne, că Îți mulțumesc.

Flămânzi după Dumnezeu

 

Când ți-a fost ultima dată foame sau sete? Se întâmplă adesea să flămânzim după cele necesare trupului și nu rezistăm mult până ce nu ne săturăm ființa. Dar când ți-a fost ultima dată foame și sete, în sufletul tău, după Cuvântul lui Dumnezeu?

De ce nu ne mai este foame? Pentru că deja sufletul nostru ne este săturat cu lucruri care îl preocupă constant, cu griji, cu informații de tot soiul, cu lucruri pe care, nu-i așa, le-am putea ignora sau amâna, dar le tot dăm curs și ne hrănim golul sufletesc cu ele. Ne informăm tot mai mult, dar cunoaștem tot mai puțin. Ne hrănim imaginația și sufletul cu atât de multe lucruri lipsite de valoare, în loc să strângem comori nepieritoare.

Sau poate ai promis că de mâine te apuci serios să ai grijă de suflet, dar tot amâni și ți se dă de lucru... Mereu apare ceva urgent și amâni timpul acela prețios. Și doar dacă se ivește vreo problemă îți mai amintești că trebuie să te oprești din iureșul acesta.

Cum poți reaprinde focul dragostei pentru Cuvântul lui Dumnezeu, care satură sufletul? Este ca și într-o căsnicie. După ce trece pasiunea, rămâne dragostea ca și o alegere voluntară, conștientă, dar care cere angajament și disciplină.

Așadar, ce-i de făcut? „Gustați și vedeți ce bun este Domnul!” (Psalmii 34:8)

Guști, mănânci, îți hrănești omul lăuntric, iar acesta începe să-ți ceară tot mai mult pe măsură ce crește și se maturizează, nefiindu-i suficient doar hrana ușoară, laptele duhovnicesc, ci trece la bucate tari. “Mi se satură sufletul ca de niște bucate grase și miezoase, și gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze.” (Psalmii 63:5)

Ce se va întâmpla atunci? Îți va fi dor de cer, de Dumnezeu, de a vorbi cu El, de a te adânci în rugăciune personală și părtășie cu Acela care ți-a creat sufletul, de a-I împărtăși ce ai pe inimă, de a-I mulțumi pentru toate, de a-ți lăsa toate poverile în grija Sa, pentru că El este Stăpânul care coordonează toate situațiile din viața ta.

Doamne, pune în noi foame și sete după Tine, după Pâinea vieții, după Domnul Isus Hristos, căci “Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer și dă lumii viața.” (Ioan 6:33), astfel încât să nu treacă ziua fără să ne fi desfătat sufletul în învățătura Ta cea curată și de folos zidirii noastre duhovnicești!

Să taci când trebuie

Să taci când nu mai ai nimic de spus. Să taci când cearta stă să izbucnească. Să taci când ți se vorbește disprețuitor. Să taci când ai vrea să te aperi și să ripostezi. Să taci când îți vine mai degrabă să arunci cuvinte grele. Să taci când trebuie...

Să taci înseamnă și să rabzi. Exemplul cel mai bun este Însuși Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, despre care proorocul Isaia scria, cu privire la suferința pe care avea să o îndure: ”Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.” (Isaia 53:7) El a tăcut în fața celor care, desi aveau urechi de auzit, nu auzeau.

Nu a răspuns nimic marelui preot în apărarea Sa: “Marele preot s-a sculat în picioare și I-a zis: "Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceștia împotriva Ta?" Isus tăcea.” (Matei 26:62)

“Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri şi, când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător”. (1 Petru 2:23)

Tăcerea își are timpul ei, scria Eclesiastul. Să taci poate fi un semn de respect față de durerea cuiva. Prietenii lui Iov, veniți de departe să-l vadă și să-l mângâie, au tăcut 7 zile, când au văzut suferința lui. “Şi au şezut pe pământ, lângă el, şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună o vorbă, căci vedeau cât de mare îi este durerea.” (Iov 2:13)

Nu doar în fața oamenilor, ci și înaintea Domnului este nevoie de tăcere, în așteptarea ajutorului Său. Tăcerea poate fi dureroasă, dar necesară.

“Taci înaintea Domnului şi nădăjduieşte în El!” (Psalmii 37:7)

“Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului.” (Plangerile lui Ieremia 3:26)

Un vechi proverb spunea că “tăcerea e de aur”, la vremea sa, dar și vorbele sunt de aur, la timpul lor. Să dai drumul cuvintelor este timp, dar să le iei înapoi nu va mai fi niciodată.

Aș vrea să fiu

Aș vrea să fiu o binecuvântare
Și să-i împac pe toți din jurul meu,
Prin gânduri, vorbe și a mea purtare
Să se-oglindească-n mine Dumnezeu.

Aș vrea să fiu un sol al păcii-n lume,
Să nu mai fie ceartă și război,
Să împlinesc ce Biblia îmi spune
Până Domnul va reveni la noi.

Aș vrea să fiu ca o mireasmă-mbietoare,
Să le spun tuturor despre Hristos;
Să-I răspândesc parfumul ca o floare,
Ca să se-ntoarcă la El orice păcătos.

Aș vrea să fiu un instrument al dragostei divine,
Să îi iubesc pe frați și pe dușmani;
Să binecuvântez chiar și pe cei ce nu-mi vor bine
Și să mă rog pentru bolnavi și cei sărmani.

Aș vrea să fiu un far în lumea asta mare,
Să luminez când sufletul e frământat;
Să-ndrept pe om spre Dumnezeul Care
Poate călăuzi și pe un drum îndepărtat.

Aș vrea să fiu, dar prea greu reușesc,
Iar atunci când urmăresc un lucru bun
Sunt multe piedici care mă opresc:
E firea mea, e lumea sau sunt cei din jur.

Aș vrea să fiu cu Dumnezeu neîncetat,
Să locuiesc în pace și iubire;
Și cred că într-o zi voi fi cu al meu Împărat
Care din dragoste S-a dăruit să mă salveze și pe mine.

Tu, care plângi

 

Tu, care te întrebi și plângi

De ce te doare tot mereu?

Iar sufletul parcă ți-l frângi

Când ți-amintești necazul greu…

 

Și nu-nțelegi ce soartă cruntă,

Câte-ntristări și clipe-amare;

Chiar crezi că Dumnezeu te uită,

Nu-ți vede-a ta umilă stare?

 

Pare nedrept când tot privești

La cei cărora le merge bine,

Iar sub povara grea te prăbușești

Când iar și iar te tot gândești la tine.

 

Dar, oare chiar să te fi uitat Domnul?

El, Care toate ține și le îngrijește,

Cum ar putea să nu te știe Creatorul

Când crezi că nimeni nu te mai iubește.

 

Îți știe fiecare pas,

Când te-ai trezit, ce ai făcut;

Cunoaște chiar și-al tău necaz,

Nimic nu-I e necunoscut.

 

Te-ncrede-n al Său ajutor

Când nu mai ai nicio speranță;

Să nu cârtești nerăbdător,

Doar în Isus ai siguranță.

 

Când nu zărești vreo rezolvare,

Când nu primești niciun răspuns,

Mergi prin credință, cu răbdare

Și lasă-te de El condus.