Pierderea își are vremea ei

Sentimentul pierderii este extrem de dureros. În anumite situații îmi este greu să afirm cuvintele lui Iov: „Domnul a dat și Domnul a luat. Binecuvântat fie Numele Domnului” (Iov 1:21). Nu știu cu ce atitudine a spus-o el, dar nu o pot face decât în lacrimi. Ca și creștin, știu că trebuie să accept orice pierdere care nu depinde de mine, să nu cârtesc, deși mă doare. Să conștientizez mereu că planurile mele nu coincid mereu cu planurile Domnului pentru mine, oricât de bine intenționate ar fi acestea.

Durerea pierderii pe moment nu își are comparație. Ce pot face? Doar să mă încred în purtarea de grijă a Domnului, să continui să cred că El știe necazul meu și vede durerea mea, că, orice s-ar întâmpla, este cu mine și rămâne neschimbată dragostea Sa față de mine, chiar dacă uneori am impresia că m-a părăsit. Este mai ușor să consiliezi pierderile altora, dar când e vorba de tine însuți…

Sunt lucruri și persoane pe care Domnul Dumnezeu ni le lasă pentru un timp să ne bucurăm de ele. La un moment dat însă, le poate lua înapoi. Uneori va fi un test prin care  vom înțelege dacă slujim lucrului primit sau Lui… și mă gândesc la încercarea lui Avraam cu Isaac.

“Pierderea își are vremea ei” (Eclesiastul 3:6).

Cum ar trebui să reacționezi la pierdere? În primul rând, cred că trebuie să trăiești durerea, ca ea să se consume un timp. Poate nu vei înțelege niciodată de ce și nici nu încerca inutil să cauți răspunsuri când acestea lipsesc. Apoi, este nevoie să te ridici, să nu abandonezi lupta. Acceptă pierderea și mergi înainte. Poate mai există șansa de a lua-o de la început sau poate pur și simplu nu mai ai ce să faci și trebuie să lași acel eveniment trist în urmă.

Uneori putem pierde lucruri pe care Dumnezeu ni le poate da mai târziu sub alte forme. Noi suntem doar lutul ce trebuie modelat, dar El este Olarul de care atârnă întreaga noastră existență.

Nu mi-e ușor să accept o pierdere ca fiind spre binele meu, pentru că nu pot vedea acest bine ascuns acum. Pot doar să mă ridic și să merg înainte cu încredere, gândindu-mă la ceea ce am și nu la ceea ce am pierdut.