Smerit și după binecuvântare

Smerit înseamnă să te cobori, și atunci când ai o funcție mai înaltă, să ai acea capacitate de a fi aproape și de a-i ajuta pe cei mult inferiori ție.

Smerit înseamnă să ai daruri sau talente pe care să nu le exprimi în ideea de a fi lăudat.

Smerit înseamnă să obții o promovare sau un rezultat bun pentru care să recunoști că meritul nu îți aparține, și că, datorită puterii și a înțelepciunii primite de sus, ai avut parte de această binecuvântare. Să recunoști că ai greșit, că mai ai de învățat și să te lași învățat.

De regulă succesul nu ne smerește, ci mai degrabă suferința este cauza smereniei. Oare de ce? De ce să uităm să fim recunoscători Domnului atunci când ne merge bine? De ce să-L căutăm mai mult atunci când vine suferința?

Exemplul nostru de smerenie rămâne Domnul Isus Hristos, care a spus:  “Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.” (Matei 11:29)

Este mai ușor să rămâi smerit după ce treci printr-o încercare sau suferință, dar ce se întâmplă când lucrurile îți merg bine, când ești binecuvântat?  În urma binecuvântărilor primite  putem să ne atribuim meritul, lucru care  aduce mândrie uneori. 

Cum să rămânem smeriți și după binecuvântare? Cum să menținem aceeași stare de mulțumire și recunoștință a inimii pentru lucrurile primite prin voia, mila și harul lui Dumnezeu? Să ne reamintim constant că de la Domnul am primit toate lucrurile, că El controlează tot ce ni se întâmplă, și că, dacă o clipă nu ar veghea, totul s-ar nărui. Să ne aducem aminte de promisiunile pe care le-a împlinit față de noi și să le privim ca venind din partea Sa. Să fim conștienți că putem pierde oricând acele binecuvântări trecătoare, dar că ele nu reprezintă totul.

Creștinul care rămâne smerit și după binecuvântare este acel creștin matur, care în urma vieții trăite cu Dumnezeu, a ajuns la acea maturitate care îi permite să rămână smerit, să nu se entuziasmeze ca și un copil de ceea ce primește, ci să le privească cu bucurie, dar și cu detașare de ceeea ce este vremelnic. Pentru că nu în aceste lucruri trecătoare își pune el nădejdea, ci în ceea ce rămâne pentru veșnicie.

“Oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 18:14)

Perseverența prin credința în promisiunile Domnului

Ce anume face diferența atunci când un credincios și un necredincios trece printr-o încercare? 

Dumnezeu îi spune lui Moise să trimită doisprezece oameni care să iscodească țara Canaan, țară pe care o promisese că o va da în stăpânire poporului evreu, scos din Egipt. Zece din cei doisprezece spioni, s-au temut de oamenii din țara aceea și, datorită temerilor și a necredinței, au ponegrit țara înaintea poporului și l-au oprit să înainteze să o cucerească. Doi dintre ei, Caleb și Iosua, au văzut pericolele, au înțeles că țara era greu de cucerit și că părea  imposibil din punct de vedere omenesc. Dar ei, spre deosebire de ceilalți opt spioni, s-au încrezut în promisiunile făcute de Dumnezeu, anume că țara va fi a lor. 

Credinciosul vede că drumul este greu, că există greutăți și piedici pe calea sa, dar se încrede în promisiunile lui Dumnezeu. El crede că Dumnezeu nu îl va părăsi nicidecum și că îl poate ocroti. 

Pentru acela care nu are această nădejde, obstacolele care apar pe parcurs îl va împiedica să meargă mai departe pe calea cea îngustă a credinței, se va opri sau chiar va da înapoi. Pentru el, drumul va părea prea greu, iar viața creștină imposibil de trăit.

Credinciosul va porni însuflețit că “poate totul prin Hristos, care îl întărește” , va privi la ținta sa mai mult decât la pericolele temporare ce pot să apară pe calea credinței. El nu își va atribui meritul victoriei, de a ajunge la țintă, ci Îl va slăvi pe Dumnezeu pentru aceasta. Dacă te bazezi pe puterea ta de a face față încercărilor care apar în viața ta, nu vei rezista în lupta biruitoare ca și creștin în această viață. Vei fi descurajat și vei da înapoi.

Copiii lui Israel s-au arătat nemulțumitori și, plini de teamă și necredință, au hotărât chiar să se întoarcă înapoi în Egipt, unde fusese sclavi. Pentru că nu au ascultat de Dumnezeu, ci s-au luat după cei zece, Dumnezeu i-a pedepsit, lipsindu-i de binecuvântarea de a intra în acea țară , urmând să parcurgă încă patruzeci de ani prin acele locuri pustii. Deși au văzut multe minuni înfăptuindu-se chiar sub ochii lor, totuși, nu au crezut în izbăvirea pe care Dumnezeu le-o putea da. Doar Iosua și Caleb au avut parte de acea țară, deoarece ei au crezut promisiunea și au acționat prin credință.

Necredința și îndoiala ne poate costa pierderea binecuvântărilor promise. Dumnezeu nu ne promite că va fi ușor să Îl urmăm pe El, dar promite că nu ne va părăsi niciodată, Caleb și Iosua au văzut greutățile, dar au crezut că Dumnezeu este destul de puternic pentru a le da victoria. Ai încredere că Dumnezeu îți poate da biruință în orice încercare a vieții. Lasă temerile și grijile privind tot înainte, cu credința că El te poate salva din orice  dificultate.

Mângâierea inimii îndurerate

Ce să spui acelui care, doborât de întristare,
A uitat că Dumnezeu, Cel mare, este plin de îndurare?
Inima îndurerată s-ar putea să nu-nțeleagă
Cum același milos Tată o lasă neobservată…

Ai vrea să-i spui cuvinte, dar îți par așa mărunte,
Și la tot ce-ți vine-n minte, ai vrea doar să te asculte.
Vorbește-i cu-nțelepciune, arată-i compasiune,
Iar când nu mai ai ce-i spune, taci și-nalță o rugăciune.

Cu iubire îi vorbește, blând, smerit îl sfătuiește,
Plângi cu el și urmărește tot ce-ți pare că-l zidește.
Caută-l când e-n necaz, câtă vreme este treaz,
Iar când lacrimi pe obraz i se preling, nu-i da răgaz.

Sufletul îndurerat, încercat și frământat
Va putea fi mângâiat, zidit și încurajat
Când o inimă cu dăruire îl încurajează cu iubire
Și se roagă cu credință vie să primească așteptata izbăvire.