"S-a stârnit o mare furtună de vânt, care arunca valurile
în corabie, aşa că mai că se umplea corabia. Şi El dormea la cârmă, pe căpătâi. Ucenicii L-au
deşteptat şi I-au zis: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?” El S-a sculat, a certat vântul şi a zis mării: „Taci!
Fără gură!” Vântul a stat şi s-a făcut o linişte mare. Apoi le-a zis: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot
n-aveţi credinţă?”
I-a apucat o mare frică şi ziceau unii către alţii: „Cine
este acesta de Îl ascultă chiar şi vântul, şi marea?” (Marcu 4.37-41)
De ce mă tem? Pentru că sunt om slab, pentru că văd în mine neputinţă, rezist
cu greu ispitelor şi mă îneacă uşor îngrijorările. Pentru că privesc mai mult
la cum pot eu să rezolv problemele şi îmi este greu să cred că la Dumnezeu
chiar este posibil orice. Pentru că încă mă lupt cu porniri egoiste, cu păreri
înalte în ceea ce mă priveşte şi lupt pentru susţinerea drepturilor mele şi
nu-mi place să pierd..
O credinţă slabă dă naştere la temeri atunci când viaţa ne încearcă ...Ne
poticnim şi la primul vârtej de vânt strigăm după ajutor speriaţi, de parcă El
nu ar fi acolo, la cârma corăbiei noastre. Ne clătinăm şi ne pierdem blocaţi în
mijlocul încercării de parcă am fi uitat Cine ne-a fost alături la greu pe
parcursul întregii existenţe.
Dar, încercările nu vin doar asupra celor slabi, ci mai cu seamă asupra
celor tari ca să le probeze încrederea. Sunt lucruri care rămân şi lucruri pe
care le pierdem în funcţie de ce am strâns. Aurul şi argintul rămân şi în urma
trecerii focului, dar fânul şi paiele se mistuie. O credinţă bazată pe
lucrurile pieritoare de pe acest pământ se va pierde asemenea seminţe căzute
între spini, dar o credinţă care are în vedere şi viaţa de dincolo va rezista
în măsura în care a fost alimentată cu lucruri preţioase sufletului.
După ce se restabileşte pacea în afara corabiei, Domnul Isus vine cu
mustrarea către cei aflaţi înăuntru...”Tot nu aveţi credinţă?”
David, omul lui Dumnezeu a spus....„Eu strig cu glasul meu către Domnul şi El
îmi răspunde din muntele Lui cel sfânt.”(Psalmul 3.4)
Au fost momente când am simţit cum corabia mi se prăbuşeşte şi am strigat:”
Doamne, Tu poţi!” iar El mi-a răspuns ...Nu, nu L-am văzut cum spune „Taci!”
valurilor şi vântului care mă înconjurau, dar după o vreme m-a ridicat şi m-a
dus pe o stâncă de unde am putut să văd minunea înălţării din adânc pentru că a
intervenit cu salvarea la momentul ştiut doar de El, ca să înţeleg că nu
strigătul meu, ci puterea Lui a făcut posibilă izbăvirea.
Cei aflaţi în corabie
poate din cauza temerilor se îndoiseră zicând “Nu-ţi pasă?”, dar cum ar putea să nu-I pese Aceluia care cunoaşte
chiar şi gândurile oamenilor?
Corabia acoperită de valuri, iar El dormea...Nu ai avut acest sentiment? Te-ai confruntat poate cu acea senzaţie că nimănui nu îi
pasă de ceea ce ţi se întâmplă şi că nici pe Domnul Dumnezeu nu Îl mai simţi prezent
sau că este prea departe de tine pentru că oricum nu meriţi?
Chiar şi după ce au asistat la minunea potolirii furtunii ei
s-au temut şi mai mult....dar de acestă dată teama avea legătură nu cu starea
lor în faţa pericolului ci cu măreţia unui Dumnezeu atotputernic care îi
însoţea şi pe care din zi în zi Îl descopereau mai mult...
Unde îţi este credinţa la greu? Acelaşi Dumnezeu care odinioară a potolit furtuna poate să potolească
orice îngrijorare, orice temere şi orice nelinişte din sufletul tău. Încrede-te
indiferent cât de puternică ar fi furtuna ta. Iar pacea Sa, care întrece orice
pricepere, să îţi păzească inima şi gândul!