Idolii din inimă

         Lucrul la care nu poţi renunţa uşor, orice lucru îl pui mai presus de Dumnezeu, căruia îi dăruieşti mai mult din preocupările tale, care se află mai mult în gândurile tale, care îţi ocupă timpul  şi îţi oferă satisfacţii de moment, dar care nu te zideşte spiritual, poate deveni un idol.

Trăim într-o vreme în care, termenul de „idol” pare ceva ce ţine de domeniul trecutului, al timpului în care exista ritualul închinării pe înalţimi, la chipuri şi statui făcute de om, dar venerate ca şi dumnezei. Astăzi, în creştinătate nu mai există acei idoli. Unii îi compară cu icoanele sau statuile sfinţilor, bazandu-se pe versetul din cea de-a doua poruncă dată lui Moise: “Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul.  Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti, căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos.”(Exod 20.4-5)

        De fapt, subtilitatea idolilor moderni este mult mai profundă. A face semnul crucii înaintea unei icoane, avand sufletul sincer şi credinţa neprefăcută în Dumnezeu, nu este pericolul pe care cei mai mulţi îl consideră „închinare la idoli”. Am găsit că, foarte mulţi, consideră închinarea la idoli ceea ce am menţionat anterior, în timp ce ei îşi ţin idolii ascunşi în inimă, judecă după ceea ce se vede, dar în viaţa lor idolii au diverse forme. Trăim cu impresia că idolii sunt lucruri exterioare precum un chip cioplit sau pictat, dar de fapt, serviciul, copilul, persoana iubita, lucrul la care ţii, o idee, obiceiul de a petrece timpul in fata tv-ului sau internet-ului, pot deveni idoli, în măsura în care exagerăm. Da, orice lucru la care nu poţi renunţa se poate transforma într-un idol. Am înţeles că, de cele mai multe ori, idolii sunt acele lucruri purtate în inimă.

“Să nu te închini înaintea unui alt dumnezeu; căci Domnul se numeşte gelos, este un Dumnezeu gelos.”(Exod 34.14)

“Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.”(Exod 20.3)

“De aceea, preaiubiţii mei, fugiţi de închinarea la idoli.”(1 Corinteni 10.14)

        Am auzit adesea întrebarea “Care este idolul tau?”  referindu-se la favoritul în muzică, cinema, sport şi, inconştienţi sau nu, oamenii îşi aleg idolul la propriu.

        Am găsit că împotrivirea faţă de voia lui Dumnezeu este la fel de vinovată ca şi închinarea la idoli: “Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimii.”(1 Samuel 15.23) Astfel că, atunci când nu poţi accepta voia lui Dumnezeu pentru tine şi te împotriveşti sau nu eşti multumit, atunci acest lucru este la fel de periculos ca şi închinarea la idoli.

         Acelaşi lucru pe care eu îl privesc ca pe o necesitate, pentru altul, acelaşi lucru, folosit într-un mod greşit sau abuziv sau care pune stăpânire pe el ajungând sa-l controleze, devine un idol în viaţa lui.

         Ca şi exemplu, să luăm banii: dacă pentru unul banii sunt o resursă folosită pentru traiul zilnic, pentru altul poate fi un idol, datorită modului în care se raportează la ei (nu banii sunt problema, ci iubirea de bani). Aşa că, nu obiectul numit pe nedrept „idol” este de vină, ci faptul că te închini lui şi îl venerezi. Am putea spune că linia de delimitare dintre normal şi închinare la idoli este foarte fină, de aceea este nevoie de stăpânire de sine şi de a te împotrivi ispitei.

         Judecata lui Dumnezeu în ce priveşte închinarea la idoli este foarte aspră, pentru că “închinătorii la idoli nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”(1 Corinteni 6.9) “Dar cât despre…închinătorii la idoli… partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.”(Apocalipsa 21.8)

        Aşa că, îndepărtează idolii dacă aceştia au ajuns deja pe înălţimile sufletului tău fără să îţi dai seama. Poate acea iubire ascunsă, acel ţel de neînvins, acea ambiţie pentru care ai da totul, acel obicei nesănătos, acel timp irosit in mod greşit, in defavoarea zidirii în credinţă. Eşti robul lucrului de care eşti biruit.

        Să ne cercetăm înaintea lui Dumnezeu, iar daca vreun lucru începe să prindă rădăcini în inima noastră, să luăm seama şi să fugim de închinarea la idoli!

Poţi învaţa şi din necazuri

         Dumnezeu vrea să ne arate că, dacă am alege să ocolim necazul, uneori asta poate însemna să facem pact cu compromisul, iar acest lucru înseamnă afectarea relaţiei cu Domnul. Aşa că, alege să suferi mai bine pe nedrept, decât să găseşti o scăpare de moment, dar cu consecinţe nefavorabile pentru viaţa spirituală.

         Am scris acum ceva timp despre o furtună care se dezlănţuise asupra vieţii mele. Mă aşteptam la o izbândă în cele din urmă. Nu am primit o izbăvire supranaturală, nu am văzut minuni să se intâmple. Am înţeles însă, că Dumnezeu mă iubeşte prea mult pentru a nu aduce şi necaz, şi pedeapsă, ca un Tată care ştie ce-i mai bine pentru copilul Lui. Dacă mi-ar fi dat izbăvire, probabil că nu aş mai fi avut timp să invăţ, iar El mi-a reamintit că:

      …in lume vom avea necazuri. E firesc acest lucru. Dar, trebuie să îndrăznim să mergem mai departe, pentru că avem un exemplu, al Celui care a biruit lumea.

       …durerea naşte învătături, iar zdrobirea eului duce la înfrângerea mândriei în domeniile in care ne credeam campioni.

       …e uşor să dam sfaturi, când nu am trecut prin experienţa altuia, dar ia să ne vedem pe noi, când trecem pe acolo, ne-am invătat lecţia sau continuam să ne lamentăm?

       ...suferinţa e necesară, dar nimănui nu-i place şi nici nu o doreşte.

Filozoful Emil Cioran a spus o vorbă înţeleaptă: “Ceea ce este mai bun în mine se datorează suferinţei. Nu o iubesc, dar nici nu o condamn.” Şi totuşi, vrem să ieşim cât mai repede la liman. Este ca si atunci când o prăjitură vrea sa iasă mai repede din cuptorul care este prea incins şi arde, dar dacă nu s-ar coace destul, nu ar mai fi bună de nimic. La fel este şi cu credinţa noastră. Dacă nu este încercată în cuptor, atunci nu mai creşte şi nu işi ajunge scopul.

         Cred ca Dumnezeu vrea sa ne facă conştienţi ca izbăvirea poate să nu vină şi că trebuie să ne acceptăm  încercările. De altfel, să învătăm de la Domnul Isus, care, în ceasul durerii Sale a spus:

„Tată, dacă este cu putinţă; depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta fără să-l beau, facă-se voia Ta!”( Matei 26.39,42)

         Prietenii lui Daniel, stând înaintea încercării cuptorului aprins, s-au bazat pe Dumnezeu chiar dacă asta ar fi însemnat sfârşitul lor pământesc:

“Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi, chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi şi nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălţat!”(Daniel 3.17-18)

         La fel de bine profetul Habacuc ilustrează acelaşi lucru prin acceptarea voii lui Dumnezeu, care ar fi putut însemna pierdere şi lipsuri:

“Căci, chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul” (Habacuc 3.17-18)

          Aşa că, vom avea parte de necaz, dar Dumnezeu a promis că va fi împreuna cu noi acolo şi nu va permite ca focul să ne ardă mai mult decât este necesar pentru îndepărtarea impurităţilor care s-au adunat, şi nu va permite nici apelor sa ne acopere mai mult decât este necesar sa ne spele de ceea ce nu ar fi trebuit să se alipească de caracterul nostru.

         O strofă din poezia Aşteaptă ilustreaza aşa de bine răspunsul pe care Dumnezeu vrea să ni-L dea la întrebarea care se pune în legătură cu durata încercării:

Dacă durerea ta ar ţinea o clipă...nu ai lupta

Nu ai cunoaşte biruinţa ce poţi s-o ai prin jertfa Mea!

S-ar împlini visele tale, dar dorul Meu s-ar spulbera

N-aş mai putea să fac din tine o perlă în comoara Mea!