Poate ca sfarsitul unui
an este si un prilej de a ierta celor care ne-au gresit, dar, mai cu seama sa-I
cerem iertare lui Dumnezeu, pentru ca Lui, de fapt, i-am gresit cel mai mult.
Atat de mult ne-a iubit Dumnezeu, ca a trimis pe
singurul Sau Fiu in lume pentru noi, iar ziua Craciunului ne-a reamintit acest lucru. Iertarea este darul lui Dumnezeu
pentru noi, care, la randul nostru trebuie sa o daruim fara rezerve. “El este
credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele”(1Ioan 1.9) pentru ca El este un
Dumnezeu care nu oboseste iertand si, daca mi s-a iertatmult, atunci inseamna ca voi iubi si mai
mult.
“Cum v-a iertat Hristos, asa iertati-va si voi”(Coloseni
3.13) Sa nu treaca anul fara ca tu sa nu fi iertat pe cineva.
Sunt atatea lucruri in
care am gresit in acest an, fata de oameni, fata de frati, fata de noi insine, dar…mai cu seama cel mai mult ii gresim lui Dumnezeu. Daca vrei sa experimentezi eliberarea
deplina trebuie sa te pleci inaintea Sa, recunoscandu-ti greselile. Ba mai
mult, David merge pana intr-acolo incat spune ”iarta-mi greselile pe care nu le
cunosc”(Psalm 19.12)
Si, daca iertati oamenilor greselile lor si Fiul
omului va va ierta greselile voastre.
„Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va
păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?”
Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci
până la şaptezeci de ori câte şapte.”(Matei 18.21-22) Cam greu de numarat…poate
ca ne este greu sa iertam de 2-3 ori aceeasi greseala, dar de 70X7? Cu alte
cuvinte iarta fara sa tii minte, pentru ca “Cine acoperă o greşeală, caută
dragostea, dar cine o pomeneşte mereu în vorbirile lui, dezbină pe prieteni.”(Prov.
17.9)
A mai trecut un an si cate
poveri poate ca am dus in el..acum este timpul sa le lasam pentru a incepe ceva
nou... Inca mai este loc pentru iertare, daruire, iubire.
Imparte-ti putinul si te vei simti bogat, ofera-ti ajutorul si nu vei
mai fi singur, daruieste iertarea si vei fi un om liber, si chiar daca nu ai
obtine niciunul din aceste avantaje pentru tine, nu vei pierde nimic, dar daca
le vei omite risti sa pierzi totul.
Era odată un om care nu
credea în Dumnezeu şi nu ezita să spună şi altora ce simţea el în legătură cu
religia şi sărbătorile creştine, cum ar fi Crăciunul. Soţia lui, totuşi,
credea, şi ea şi-a crescut copiii să aibă, de asemeni, credinţă în Dumnezeu şi
în Isus, în ciuda comentariilor lui negative şi împotrivitoare.
Într-un Ajun al
Crăciunului încărcat de zăpadă, soţia lui şi-a luat copiii la un serviciu
creştin în satul în care locuiau. L-a invitat şi pe el, dar a refuzat: „Povestea
asta n-are nici un sens!” a spus el. „De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atât pe
Sine ca să vină pe Pământ ca şi om? Este ridicol!”
Aşa că ea şi copiii au
plecat şi el a rămas acasă.
Puţin mai târziu,
vântul a început să bată mai tare şi zăpada a început să fie viscolită. În timp
ce bărbatul se uita afară pe fereastră, tot ce vedea era o furtună de zăpadă.
S-a aşezat să se relaxeze înainte de a aprinde focul pentru noapte. Atunci a
auzit un pocnet puternic. Ceva a lovit fereastra. Apoi încă un pocnet. S-a uitat
afară, dar nu a putut să vadă mai mult de câteva urme de picior. Când vântul
s-a liniştit puţin, el s-a aventurat afară să vadă ce a putut lovit fereastra.
În câmpul de lângă casa lui el a văzut un stol de gâşte sălbatice.
Se părea că ele zburau
spre sud pentru perioada de iarnă când au fost prinse de viscol şi nu au mai
putut înainta. Ele s-au pierdut şi au eşuat la ferma lui, fără mâncare şi
adăpost. Ele tocmai îşi mişcau aripile şi zburau în jurul terenului în cercuri
mici, orbite şi fără nici un scop. Câteva din ele se pare că s-au izbit de
geam.
Bărbatul a simţit milă
pentru gâşte şi a vrut să le ajute. „Ferma ar fi un loc grozav pentru ele să
stea”, s-a gândit el. „Este călduroasă şi sigură; cu siguranţă ele ar putea
să-şi petreacă noaptea aici şi să aştepte sfârşitul furtunii.”
Aşa că el a mers până
la fermă şi a deschis larg uşile, apoi se uita şi aştepta, sperând că ele vor
observa ferma deschisă şi vor intra. Dar gâştele doar dădeau din aripi
învârtindu-se fără nici un scop şi se părea că nu au observat ferma şi nici că
şi-au dat seama ce ar însemna ea pentru ele.
Bărbatul a încercat să
le atragă atenţia, dar se părea că a reuşit doar să le sperie şi ele s-au mutat
mai departe. El a intrat în casă şi a ieşit apoi cu ceva pâine, a rupt-o şi a
făcut o dâră de firimituri care să le conducă spre fermă. Dar ele tot nu au
înţeles. Acum el a început să fie frustrat. S-a dus în spatele lor şi a
încercat să le fugărească spre fermă, dar ele au devenit mai speriate şi s-au
răspândit în toate direcţiile, numai spre fermă nu. Nimic din ce a făcut nu
le-a determinat pe gâşte să intre în fermă unde le-ar fi fost cald şi ar fi
fost în siguranţă.
„De ce nu mă urmează?!”
a exclamat bărbatul. „Nu pot să vadă că acesta este singurul loc unde ele ar
putea supravieţui furtunii?” El s-a gândit un moment şi a realizat că ele pur
şi simplu nu vor urma un om. „Doar dacă aş fi gânsac, aş putea să le salvez”, a
spus el tare.
Atunci i-a venit ideea.
A intrat în fermă, a scos una din propriile lui gâşte şi a purtat-o în braţele
sale până a ajuns în spatele stolului de gâşte sălbatice. Apoi i-a dat drumul.
Gâsca lui a zburat printre celelalte direct în fermă şi, una câte una,
celelalte gâşte au urmat-o spre acel loc sigur.
Bărbatul a rămas tăcut
pentru un moment în timp ce cuvintele pe care le-a spus cu câteva minute mai
devreme i-au revenit în minte: „Doar dacă aş fi gânsac, atunci le-aş putea
salva!” Apoi s-a gândit la ceea ce i-a spus soţiei mai devreme: „De ce Dumnezeu
s-ar fi smerit atât pe Sine ca să vină pe Pământ şi sa trăiască om? E ridicol!”
Dintr-o dată, totul a
avut sens. Aceasta e ceea ce a făcut Dumnezeu. Noi am fost ca şi gâştele –
orbi, pierduţi, distruşi. Dumnezeu l-a lăsat pe Fiul Său să devină ca noi
pentru ca să ne arate calea şi să ne salveze. „Aceasta este adevărata
însemnătate a Crăciunului”, şi-a dat el seama.
În timp ce viscolul se
potolea, sufletul lui a devenit liniştit şi medita la acest minunat gând.
Dintr-o dată şi-a dat seama ce reprezenta Crăciunul, de ce a venit Hristos.
Ani de îndoială şi
necredinţă au dispărut ca şi furtuna trecătoare s-a plecat pe genunchi în
zăpadă şi a rostit prima rugăciune din viaţa lui: „Mulţumesc, Doamne, că ai
luat chip de om şi ai venit să mă scoţi din furtună!” (Sursa:
crestine.wordpress.com)
Poate ca nu te afli in
fata unei mari Rosii si cu o oaste inapoia ta, dar poate ca si muntele din fata
ti se pare imposibil de mutat…”Este prea dificil pentru mine, nu cred ca-i voi rezista…cum se va termina totul?” Asa am
zis si eu, si totusi…Dumnezeu avea alte nebanuite cai de iesire din situatia imposibila..si, cand te
astepti mai putin, atunci El intervine; dar, mai intai trebuie sa te lasi
zdrobit, sa intelegi ca singur, prin puterea ta nu o poti scoate la capat.
,,Marto,Marto,
pentru multe lucrurite
îngrijorezi şite frămînţitu, dar un singur lucru trebuieşte.” (Luca
10.41-42)
Si Marta se
ingrijora, si eu e multe ori, chiar daca stiu ca Dumnezeu nu lasa, nu paraseste
si nu uita niciodata pe Acela care il iubeste.
Daca estei lovit, esti si iubit, pedepsit cu dreptate, nu parasit.
Dumnezeu nu raneste niciodata fara motiv, doar noi obisnuim sa ne ranim singuri
inutil, apoi mai intrebam si “de ce?”
“Nu te teme de
nimic, viermele lui Iacov şi rămăşiţă slabă a lui Israel; căci Eu îţi vin în
ajutor – zice Domnul – şi Sfântul lui Israel este Mântuitorul tău.”( Isaia
41.13)
Asa ca, data viitoare cand ti se va mai intampla, nu te pierde, nu dispera, Dumnezeu stie prin ce treci, este chiar acolo, dar trebuie sa te lase sa inveti o lectie, altfel degeaba ai mai suferit.
Teama
de oameni, de functia lor, de puterea lor, de vorbele lor, de faptele lor... Justificata
sau nu, aceasta teama se poate transforma chiar intr-o anxietate pregnanta. De cele
mai multe ori ne temem de reactiile celor din jur. Infrunta acest urias numit
teama.
“Frica
de oameni este o cursă, dar cel ce se încrede în Domnul n-are de ce să se
teamă.”(Proverbe 29.25)
In
repetate randuri, Cuvantul lui Dumnezeu ne incurajeaza sa indraznim, sa nu ne
fie teama pentru ca “Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frica, ci de putere”.
Aşa
vă vorbeşte Domnul: „Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi dinaintea acestei mari
mulţumi, căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu.”( 2 Cronici 20.15)
Chiar
si asa nu ne putem ascunde slabiciunea…da, imi este teama adesea, as vrea sa fiu
mai tare si sa nu ma tem asa de usor, dar nu voi lasa acest lucru sa ma biruie.
Nu ma vad un om puternic, gata sa infrunte orice ar veni, insa, chiar si asa, am
o promisiune, anume ca “Trestia frântă n-o va zdrobi, şi mucul care mai arde
încă, nu-l va stinge”.(Isaia 1.3)
Aşa
că putem zice plini de încredere: „Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce
mi-ar putea face omul?”( Evrei 13.6)